science Archives - Forum Nepantla

Demontarea mitului cum că creștinismul ar fi blocat progresul științei

Traducere de Dan Siserman

Sursa: First Things ( https://www.firstthings.com/ )

În 1978, Carl Sagan a inclus în cartea sa Cosmos o cronologie a progresului științific, arătând că nu s-a întâmplat nimic între anul 415 d.Cr. și anul 1543 d.Cr. Această perioadă stearpă, a presupus el, a fost cauzată de dominația de o mie de ani a creștinismului. „Teza conflictului” dintre știință și religie s-a născut în saloanele ancien régime din Franța, unde filosofi precum Voltaire și d’Alembert au folosit-o ca o armă împotriva Bisericii Catolice. Această teză a fost dezvoltată mai departe în Anglia victoriană de T. H. Huxley în lupta sa pentru a diminua influența clerului în Royal Society din Londra și a fost perfecționată în universitățile americane de către Adrew Dickson White, primul președinte al Universității Cornell, care în masiv adnotata carte A History of the Warfare of Science with Theology (O istorie a conflictului științei cu teologia) de la sfârșitul secolului al XIX-lea a înzestrat teoria cu balast intelectual. Această carte a fost promovată în nenumărate articole de reviste de popularizare și în manualele școlare elementare.

Istoria științei este povestea modului în care am trecut de la a fi în mod fundamental eronați în ceea ce privește lumea naturală la a fi, în mare parte, corecți. Știința așa cum ne-o imaginăm noi astăzi – cu laboratoare, experimente și o cultură profesională – nu apăruse până în secolul al XIX-lea, dar originile ei pot fi găsite mult mai devreme, în perioada cunoscută drept „revoluția științifică”. Iar „revoluția științifică” a fost o continuare a evoluțiilor care începuseră adânc în Evul Mediu în rândul oamenilor care își exprimau credința religioasă prin activitatea științifică. Cu alte cuvinte, teza conflictului este un mit.

Teza conflictului dintre știință și religie se bazează pe alte două mituri despre progresul științific. În primul rând, mulți oameni încă cred că știința a avansat luptând cu superstiția religioasă și făcând lumea sigură pentru cercetări raționale. Este adevărat că anumite doctrine religioase contrazic unele descoperiri științifice. Controversa dintre creație și evoluție este un exemplu, dar aceste conflicte au fost surprinzător de rare. Chiar și infamul proces al lui Galileo, celălalt exemplu de conflict foarte des citat, a fost o abatere în obișnuita atitudine de susținere a Bisericii Catolice față de știință.

„Revoluția științifică” din secolul al XVII-lea a coincis cu perioada în care credința creștină în Europa era cea mai puternică. Abia după ce știința a triumfat, religia a început să sufere un oarecare declin. Și, dacă creștinismul ar fi încercat să blocheze progresul științific, șansele sunt ca acesta să fi reușit, iar știința modernă nu ar fi apărut deloc în Europa creștină.

Așa cum se întâmplă, o mare parte din dovezile aduse în favoarea tezei conflictului se dovedesc a fi false. Biserica nu a încercat niciodată să interzică numărul zero sau disecția umană; nimeni nu a fost ars pe rug pentru idei științifice; și nicio persoană educată din Evul Mediu nu credea că lumea era plată, indiferent de interpretarea Bibliei. Papii au avut lucruri mai bune de făcut decât interzicerea vaccinării sau a paratrăsnetelor pe biserici. Ideea unui papă care excomunică cometa Halley este absurdă, dar acest lucru nu a împiedicat intrarea în folclorul științific a poveștii conform căreia Papa Calixt al III-lea († 1458) ar fi făcut acest lucru.

Este uluitor faptul că autori care se consideră sceptici pot înghiți întregi astfel de povești. De exemplu, Sagan, în ultima sa carte, The Demon-Haunted World (trad. rom.: Lumea și demonii ei), și-a introdus cititorii într-un „detector de nonsensuri”. Este o mare rușine că el nu l-a folosit niciodată pe propriile sale scrieri. În Cosmos a prezentat o relatare complet fictivă despre uciderea filosoafei păgâne Hypatia și i-a învinovățit în mod fals pe creștini pentru distrugerea bibliotecii din Alexandria.

Zeloșii istorici victorieni au identificat ocazional exemple de stupiditate ecleziastică, precum în cazul pastorului din Boston care atenționase lumea că electricitatea cauzează cutremurele. Însă ei au rescris istoria pentru ca aceste figuri marginale să fie transformate în lideri de opinie. Disidenții religioși care au plătit prețul ultim pentru credința lor au fost transformați în campioni ai rațiunii. Papa Bonifaciu al VIII-lea, care emisese o bulă menită să-i împiedice pe cruciați să-și trimită osemintele acasă pentru înmormântare, ar fi fost foarte surprins să afle că, potrivit lui Andrew Dickson White, el a legiferat de fapt împotriva disecției umane. Când preoții au pus sub semnul întrebării o teorie științifică, pe care o făceau deseori doar în calitate de oameni de știință amatori, scepticismul lor științific a fost reținut ca un exemplu de obscurantism religios. Istoricii au deconspirat aceste legende de mai bine de un secol, dar fiecare nouă generație de scriitori de popularizare a științei continuă să le recicleze.

Dar legendele sunt false, iar falsitatea lor sugerează problema. Știința modernă reprezintă una dintre marile realizări ale civilizației occidentale – nu a Islamului, a Chinei sau chiar a Greciei antice. Mulți istorici ai științei sunt încă reticenți în a admite acest lucru. Ei laudă științele antice grecești și arabe ca fiind de succes în proprii lor termeni, dar au pierdut din vedere faptul că teoriile propuse de știința timpurie erau în mare parte false.

Al doilea mit despre ascensiunea științei este că occidentalii au preluat ștafeta de la grecii antici sau, cum s-a pretins mai recent, de la califatul Islamic. Concluzia naivă a ideii cum că Biserica a blocat progresul științific este că trebuie să privim în afara creștinătății pentru a descoperi originea științei moderne. În realitate, știința modernă este diferită din punct de vedere calitativ de filosofia naturală practicată, de exemplu, de Aristotel sau Avicenna. Aristotel a pornit de la observarea pasivă a naturii și apoi a construit un sistem bazat pe argumentare rațională. Acest lucru a avut două dezavantaje enorme: în comparație cu experimentele controlate, observația pasivă este de obicei înșelătoare și nici măcar puterea rațională a lui Aristotel nu ar fi putut împiedica erorile din argumentele sale.

Teoria sa despre mișcare este un exemplu. El a observat că obiectele de zi cu zi tind să se oprească atunci când nimic nu sunt mișcate și a dedus principiul conform căruia toate obiectele în mișcare trebuie să fie mișcate de altceva. El a ridicat acest principiu la statutul de certitudine logică și apoi l-a folosit pentru a explica alte tipuri de mișcare. Astfel, el chiar a crezut că a dovedit cu succes existența lui Dumnezeu. Dacă universul ca întreg este plin de mișcare, a argumentat el, el necesită un mișcător nemișcat exterior care să îl țină în mișcare. Dar, desigur, Aristotel observase doar o instanță specifică, care nu era însă general aplicabilă. Știm acum că obiectele nu se opresc atunci când nu acționează asupra lor o altă forță. Ele tind să își continue starea de repaus sau de mișcarea rectilinie uniformă – un principiu consacrat drept prima lege a lui Newton.

Alte observații l-au determinat pe Aristotel să declare că vidul nu poate exista deloc, că obiectele grele cad mai repede decât cele ușoare și că pământul trebuie să ocupe centrul universului. Toate acestea au fost greșite. Aristotel, din păcate, a greșit în aproape toate afirmațiile sale despre fizică, nu pentru că era un prost, ci pentru că practica o filosofie naturală care nu putea conduce niciodată la teorii adevărate.

Pentru a da un alt exemplu: medicina premodernă a fost un dezastru total, mult mai predispusă să ucidă pacienții decât să-i vindece. Tratamente precum sângerarea și purgația nu puteau decât slăbi și mai tare constituția bolnavilor, reducând astfel capacitatea corpului lor de a combate infecția. Având în vedere ineficiența medicilor învățați, nu este de mirare că oamenii puneau atât de mult preț pe minuni și magie. Poate cel mai surprinzător este faptul că medicii au reușit să-și mențină statutul profesional de-a lungul secolelor, când de fapt ei nu puteau face cu nimic mai mult decât să-și grăbească pacienții în mormânt. Este medicina modernă, medicina occidentală modernă, aceea care chiar poate vindeca boala.

Știința islamică suferea de deficiențe similare. Progresele înregistrate de filosofii naturaliști musulmani au fost semnificative, dar încă modeste. De exemplu, este incontestabilă importanța cercetărilor lui Alhazen cu privire la proprietățile luminii. Acestea au fost utilizate de Roger Bacon în scrierile sale despre perspectivă și de la el au fost integrate în teoria modernă a percepției vizuale dezvoltată de Johannes Kepler. Chiar și așa, metoda experimentală a lui Alhazen a fost limitată și nu a fost continuată de succesorii săi imediați. În mod similar, intuiția lui Ibn al-Nafis în secolul al XIII-lea privind circulația sângelui între inimă și plămâni este cu totul impresionantă. Dar nu există dovezi că a influențat redescoperirea acestui fenomen de către Michael Servetus și Realdo Colombo trei secole mai târziu.

În consecință, ar trebui să fim sceptici cu privire la unele dintre afirmațiile făcute pentru știința islamică în recentele emisiuni de televiziune, cărți, fără să mai vorbim de Wikipedia. Din nefericire, atribuirea greșită a progreselor științifice surselor islamice a fost uneori chiar din vina a însăși celor care le-au descoperit. Alchimia este un exemplu. În Evul Mediu, alchimiștii creștini obișnuiau să își scrie tratatele sub numele fictivului savant arab Geber. Ulterior, istoricii au atribuit în mod eronat lui Geber descoperiri precum prima producție de acizi tari sau izolarea alcoolului. Alcoolul a primit chiar un nume arab din partea autorilor creștini. Acum însă știm că Geber probabil nu a scris niciuna dintre lucrările care i-au fost atribuite.

Exista o foarte importantă excepție de la regula conform căreia știința timpurie tindea să eșueze. Atât grecii, cât și arabii au excelat la matematică. Acest lucru se datorează faptului că raționalismul pur funcționează când este limitat doar la geometrie și aritmetică. Imamii aveau o mulțime de întrebuințări pentru matematică: calendarul musulman urmărește luna, nu anul solar, iar moscheile trebuiau să fie orientate spre Mecca. Ambele probleme religioase au necesitat soluții matematice. S-a spus că regulile complicate ale moștenirii islamice au făcut indispensabilă algebra. Chiar și cuvântul nostru algebră este o denaturare a lui al-jabr, numele unei manual arab utilizat foarte frecvent de către creștini.

Cu excepția matematicii, în Europa medievală lucrurile erau diferite. Metoda greșită a lui Aristotel a fost respinsă de Biserica Catolică, permițând înflorirea ideilor anterior interzise. De asemenea, Biserica a făcut din filosofia naturală o parte obligatorie a educației viitorilor teologi. Așadar, știința a avut un loc central în centrele creștine de învățământ, loc pe care nu îl deținea în madresele islamice. În plus, creștinismul însuși a oferit o viziune asupra lumii compatibilă în mod special cu știința experimentală.

În anul 1085, marele oraș islamic Toledo a căzut în mâinile lui Alfonso al IV-lea, regele Castilei. Forțele creștine au capturat intactă magnifica bibliotecă, iar în curând s-a răspândit vorba despre bogățiile fabuloase conținute în ea. Europenii au fost conștienți de faptul că au pierdut o mare parte din învățătura lumii antice după căderea Romei și erau dornici să o redobândească. Mișcarea rezultată de a traduce știința arabă și greacă în latină a însemnat că, până în 1200, creștinii reveniseră în viteză în știință și matematică.

Inițial, unii oameni ai Bisericii fuseseră suspicioși cu privire la toate aceste cunoștințe noi și se temeau că vor fi folosite greșit pentru a contesta credința. Când s-a găsit un cuib de eretici în Paris și în împrejurimile sale, panica rezultată a condus la interzicerea temporară a filosofiei naturale a lui Aristotel în cadrul universității pariziene. Savanții s-au înfuriat și au cerut reintroducerea cărților interzise. Așa că, după un interval decent, papa a anulat interdicția și Aristotel și-a reluat locul în centrul educației creștine.

După cum putem vedea, pericolul lui Aristotel consta în metoda lui. Era suficient de rău faptul că mai multe dintre concluziile sale contraziceau teologia revelată, însă problema a mers mai adânc decât atât. Deoarece a încercat să genereze rezultate în mod deductiv, Aristotel le-a făcut să pară logic necesare. Admiratorii săi nu au pretins doar că a avut dreptate; au spus că trebuie să aibă dreptate. Însuși Dumnezeu era legat de ceea ce credea Aristotel, deoarece teologii medievali timpuri erau de acord că, deși atotputernic, nici chiar Dumnezeu însuși nu poate sfida logica. Dar, în realitate, cea mai mare parte a filosofiei naturale a lui Aristotel a fost greșită. Știința nu putea înainta nicăieri până când mâna moartă a înțeleptului grec nu a fost ridicată de deasupra ei.

Biserica a trebuit să se ocupe de acest lucru, deși ea era interesată în primul rând de teologie și nu de știință. În 1277, Episcopul de la Paris, cu aprobarea papală, a emis o listă de opinii, extrase din opera lui Aristotel și a urmașilor săi medievali, pe care le-a declarat ca fiind eretice. Efectul a fost în mod paradoxal eliberator. Dintr-odată, filosofii europeni au fost eliberați pentru a putea gândi în afara cadrului aristotelic. Nu mai puteau presupune că grecii aveau întotdeauna dreptate. Astfel, dacă Dumnezeu dorea spațile vide, acestea nu mai erau considerate imposibile. Ba chiar ar putea exista mai mult decât un singur univers. Filosofii naturaliști acum puteau specula cu tot felul de lucruri anterior excluse din primă instanță. Rezultatul a fost că secolul al XIV-lea a devenit o epocă de aur a științei, atunci când au fost puse o mare parte din temeliile pentru ideile care au stat ulterior la baza operei lui Copernic și Galileo Galilei. Permiteți-mi să dau câteva exemple.

Copernic, desigur, este faimos pentru faptul că a propus teza că pământul se rotește și orbitează soarele, mai degrabă decât ca acesta este staționar în centrul universului, așa cum arătase Aristotel. Este cu totul fundamentat din punct de vedere senzorial să credem că pământul este în repaus, mai ales că nu putem simți că se mișcă. Cu toate acestea, în Parisul secolului al XIV-lea, filosoful Jean Buridan și discipolul său Nicole Oresme au dezvoltat pentru prima dată argumentele, ulterior folosite de Copernic, pentru a explica de ce nu putem spune dacă pământul este în mișcare.

Aristotel propusese ideea că universul se rotește în jurul pământului în fiecare zi. Buridan a întrebat de ce nu poate fi invers, realizând că ceea ce observăm ar fi exact la fel. El a folosit analogia cuiva aflat într-o barcă: „Dacă cineva se află într-o barcă în mișcare și își imaginează că se află în repaus, atunci ar trebui să vadă o altă barcă care este cu adevărat în repaus și atunci i se va părea că cealaltă barcă este mișcată. . . Și astfel, postulăm, de asemenea, că sfera soarelui este pretutindeni în repaus, iar pământul care ne poartă s-ar roti.”

A se compara cele afirmate de Buridan cu argumentul folosit de Copernic în cartea sa din 1543, Despre revoluțiile sferelor cerești: „Atunci când o corabie navighează pe o mare liniștită, toate lucrurile de afară par pasagerilor că se mișcă conform unui model care este o imagine a lor înșiși. Pasagerii cred, dimpotrivă, că sunt ei înșiși și toate lucrurile aflate cu ei se află în repaus. Deci, se poate întâmpla cu ușurință în cazul pământului ca întregul univers să fie perceput ca mișcându-se într-un cerc, [în timp ce pământul este în repaus].”

Desigur, la fel ca și alți scriitori renascentiști, Copernic nu își recunoaște niciodată îndatorarea față de predecesorii săi medievali. Mai degrabă, el citează un vers din Eneida lui Virgil, oferind argumentului său un luciu clasic pe deplin prefăcut. Pentru ceea ce merită, Copernic a folosit și fructele astronomiei matematice islamice fără le preciza sursa. Așa cum cerea moda vremii sale, el putea recunoaște că utilizează doar surse grecești și romane.

În ciuda argumentului său corect despre mișcarea relativă, Jean Buridan a decis în cele din urmă că pământul nu se mișcă. Și-a imaginat că, dacă s-ar roti, o săgeată trasă direct în aer ar ateriza la o distanță mai mare, deoarece pământul s-ar fi mișcat înainte ca ea să ajungă la pământ. Elevul său, Nicole Oresme, și-a dat seama că acest argument este fals, deoarece săgeata urmează mișcarea pământului atunci când este trasă. Pământul, arcul și săgeata se rotesc împreună. Galileo Galilei utilizează aceste experimente de gândire în detaliu în al său Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii (pentru care a fost judecat de Papa Urban al VIII-lea). Doar că din textul lui Galilei nu ați fi ghicit niciodată că argumentele sale sunt de fapt o pălărie destul de veche.

Chiar și cea mai importantă lucrare a lui Galileo, Dialoguri asupra celor două noi științe, conține ecouri puternice ale ideilor dezvoltate în secolul al XIV-lea. Formula pe care o derivă pentru mișcarea uniform accelerată a unui corp fusese descoperită în secolul al XIV-lea la Merton College din Oxford. Iar dovada schematică pe care Galileo o oferă acestei teoreme fusese ilustrată pentru prima dată chiar de Nicole Oresme.

Nu mai poate fi nici o îndoială asupra faptului că pionierii științei moderne timpurii erau mult mai îndatorați predecesorilor lor medievali decât erau înclinați ei să admită. Dar, prin secolul al XVI-lea, umanismul, corectitudinea politică din acele vremuri, însemna că era ceva demn de respect a se recunoaște influența lumii clasice, în timp ce Evul Mediu era denigrat. În mare măsură, acest lucru este valabil și astăzi.

Importanța științei medievale se extinde dincolo de simpla furnizare a teoriilor pe care oamenii de știință ai modernității timpurii le-au exploatat. Teologii creștini medievali au dezvoltat, de asemenea, cadrul metafizic în care avea sens practicarea științei.

Chiar și în fața percepțiilor comune de astăzi privitoare la un conflict între știință și religie, creștinismul s-a dovedit a se adapta într-un mod unic la studiul științific al naturii. În primul rând, deși în Biblie există puține lucruri care ar putea fi numite știință, cartea Genezei este foarte clară cu privire la originea universul. Contrar opiniei lui Aristotel cum că universul este etern, Biblia spune că Dumnezeu a făcut lumea la începutul timpului. Creștinii cred că lumea a fost creată ex nihilo, din nimic. Dumnezeu nu a trebuit să prelucreze un material preexistent care era rezistent scopurilor sale. Aceasta a însemnat că creația este „bună” și așa cum a dorit Dumnezeu ca ea să fie.

Teologii creștini au susținut că El a permis de asemenea lumii să se dezvolte liber prin legile naturale pe care El le orânduise. Ordinea naturii urma aceste legi. Dumnezeu nu manipula în mod personal fiecare atom. Până în secolul al XII-lea, Guillaume de Conches deja realizase acest lucru. „Nu iau nimic de la Dumnezeu”, a scris el: „Toate lucrurile din lume au fost făcute de Dumnezeu, cu excepția răului. Dar El a făcut și alte lucruri prin lucrarea naturii, care este instrumentul lucrării divine.”

În al doilea rând, Dumnezeul creștin este de încredere. El nu este capricios precum olimpienii Greciei antice sau dincolo de înțelegerea umană precum Allah. Filosofii naturaliști (oamenii de știință, în termenii noștri) știau că pot depinde de legile pe care El le-a stabilit. Natura însăși ar trebui să reflecte creatorul ei ascultând poruncile sale. Acest lucru le-a oferit creștinilor un motiv întemeiat să creadă că știința era o aventură practică, că natura respecta legi fixe care puteau fi descoperite. După cum afirma Thierry de Chartres, un alt teolog al secolului al XII-lea:

„Deoarece lucrurile din lume sunt schimbătoare și coruptibile, este necesar ca acestea să aibă un autor. Deoarece sunt aranjate într-un mod rațional și într-o ordine foarte frumoasă, este necesar ca acestea să fi fost create în conformitate cu înțelepciunea. Dar, fiindcă Creatorul, rațional vorbind, nu are nevoie de nimic, El având perfecțiunea și suficiența în sine, este necesar ca El să creeze ceea ce creează numai prin bunăvoință și iubire.”

În al treilea rând, creștinismul a făcut din știință o cale justificată teologic și chiar dreaptă de urmat. De vreme ce Dumnezeu a creat lumea, explorând modul în care funcționează, știința își onorează Creatorul. Și pentru că știința studiază cursul obișnuit al naturii, nu este necesar să vă faceți griji pentru rarele ocazii în care Dumnezeu intervine direct prin minuni. După cum a explicat Jean Buridan în secolul al XIV-lea, „Este evident pentru noi că fiecare foc este fierbinte, chiar dacă contrariul este posibil prin puterea lui Dumnezeu. Și o dovadă de acest fel este suficientă pentru principiile și concluziile științei.”

Cu toate acestea, fiindcă Dumnezeu a fost liber să facă așa cum i-a plăcut, creștinii și-au dat seama că este imposibil să prelucreze legile naturii doar prin analize raționale. Singura modalitate de a-i descoperi planul a fost de a ieși afară și a privi. Știința nu se poate baza doar pe o rațiune pură pentru a genera teorii, cu atât mai puțin pe concluziile „logic necesare” ale lui Aristotel. Dumnezeu a creat lumea așa cum și-a dorit, nu după modul în care Aristotel a spus că trebuie.

Având în vedere avantajele pe care creștinismul le-a oferit, nu este surprinzător faptul că știința modernă s-a dezvoltat doar în Occident, în cadrul unei civilizații creștine. Deși alte tradiții religioase ar fi putut oferi un teren metafizic la fel de fertil pentru studiul naturii, niciuna nu a făcut acest lucru. Creștinismul a fost o cauză crucială a dezvoltării unice a științei occidentale, singura știință care a produs în mod constant teorii adevărate ale naturii.

A se prelua indicând următoarele surse: Traducere de Dan Siserman pentru Forum Nepantla ( https://forum-nepantla.org/ ). Text în original: https://www.firstthings.com/