(traducere din italiana de Dan Siserman. Sursa: https://www.quodlibet.it/giorgio-agamben-la-medicina-come-religione )
Faptul că știința a devenit religia timpurilor noastre, aceea în care oamenii cred că cred, este deja evident de ceva timp. În Occidentul modern au coexistat și, într-o certă măsură, încă coexistă trei mari sisteme de credință: creștinismul, capitalismul și știința. În istoria modernității, aceste trei „religii” s-au intersectat adesea, intrând din când în când în conflict, pentru ca mai apoi, în diferite moduri, să se împace, până când au ajuns progresiv la un fel de coexistență pașnică și articulată, dacă nu chiar la o adevărată și adecvată colaborare în numele unui interes comun.
Ceea ce este nou este faptul că între știință și celelalte două religii s-a reaprins, fără a băga de seamă, un conflict subteran și implacabil, ale cărui rezultate victorioase pentru știință sunt acum în fața ochilor noștri și determină într-o manieră fără precedent toate aspectele existenței noastre. Acest conflict nu privește, așa cum s-a mai întâmplat în trecut, teoria generală și principiile, ci, ca să zic așa, practica cultică. De fapt și știința, ca orice religie, cunoaște forme și niveluri diferite prin care își organizează și își ordonează propria structură: elaborării unei subtile și riguroase dogmatici îi corespunde în practică o sferă cultică extrem de amplă și răspândită, care coincide cu ceea ce numim tehnologie.
Nu este surprinzător că protagonistul acestui nou război religios este acea parte a științei în care dogmatica este mai puțin riguroasă, iar mai puternic este aspectul pragmatic: medicina, al cărui obiect imediat este corpul viu al ființelor umane. Să încercăm să stabilim caracteristicile esențiale ale acestei credințe victorioase cu care va trebui să ne reglăm conturile din ce în ce mai mult.
1. Prima caracteristică este aceea că medicina, precum capitalismul, nu are nevoie de o dogmatică specială, ci doar se limitează la a-și împrumuta conceptele fundamentale din biologie. Spre deosebire de biologie, ea își articulează aceste concepte într-un sens gnostic-maniheist, adică conform unei exagerate opoziții dualiste. Există un zeu sau un principiu malign, anume boala, ai cărui agenți specifici sunt bacteriile și virusurile, și un zeu sau un principiu benefic, care nu este sănătatea, ci vindecarea, ai cărei agenți cultici sunt medicamentele și terapia. Ca în fiecare credință gnostică, cele două principii sunt clar separate, dar, în practică, se pot contamina reciproc, iar principiul benefic și doctorul care îl reprezintă pot comite o greșeală și colabora în necunoștință de cauză cu inamicul, fără ca prin aceasta să fie invalidată în vreun fel realitatea dualismului și necesitatea cultului prin care principiul benefic își luptă bătălia. Și este semnificativ faptul că teologii care trebuie să-și stabilească strategia sunt reprezentanții unei științe, virologia, care nu-și are locul propriu, dar se află la granița dintre biologie și medicină.
2. Dacă această practică cultică a fost până acum, ca orice liturghie, episodică și limitată în timp, fenomenul neașteptat la care asistăm este acela că a devenit permanentă și atotcuprinzătoare. Nu mai este vorba despre a lua medicamente sau de a ne supune, atunci când este necesar, unei examinări medicale sau unei intervenții chirurgicale: întreaga viață a ființelor umane trebuie să devină, în orice moment, locul unei celebrări cultice neîntrerupte. Inamicul, virusul, este întotdeauna prezent și trebuie combătut fără încetare și fără niciun posibil armistițiu. Religia creștină cunoștea, de asemenea, tendințe similare de totalitarism, doar că vizau doar unii indivizi – în special călugării – care alegeau să-și pună întreaga lor existență sub stindardul „rugăciunii neîncetate”. Medicina ca religie preia acest percep paulin și, în același timp, îl inversează: acolo unde călugării se reuneau într-o mănăstire să se roage împreună, acum cultul trebuie să fie practicat la fel de asiduu, dar rămânând separat și la distanță.
3. Practica de cult nu mai este liberă și voluntară, expusă doar sancțiunilor de natură spirituală, ci trebuie făcută obligatoriu, în mod normativ. Complicitatea dintre religie și puterea profană nu este, cu siguranță, un fapt nou; ceea ce este însă cu totul nou este faptul că nu mai privește, așa cum s-a întâmplat în cazul ereziilor, profesiunea dogmelor, ci exclusiv celebrarea cultului. Puterea profană trebuie să vegheze ca liturghia religiei medicale, care coincide acum cu întreaga viață, să fie respectată punctual în fapte. Că avem aici de a face cu o practică cultică și nu cu o exigență științifică rațională este evident în mod imediat. Bolile cardiovasculare sunt de departe cea mai frecventă cauză de mortalitate în țara noastră și se știe că acestea ar putea scădea dacă s-ar practica un stil de viață mai sănătos și dacă s-ar respecta o anumită dietă. Dar niciunui medic nu i-a trecut vreodată prin minte că această formă de viață și de alimentație, pe care el o recomandă pacienților, ar putea deveni obiectul unei reglementări legale, care ar decreta ex lege ce trebuie mâncat și cum trebuie trăit, transformându-ne întreaga existență într-o obligație sanitară. Tocmai acest lucru s-a întâmplat și, cel puțin deocamdată, oamenii au acceptat ca și cum ar fi fost evident să renunțe la libertatea lor de mișcare, muncă, la prieteni, la iubiri, la relațiile sociale, la propriile convingeri religioase și politice.
Aici vedem măsura în care celelalte două religii ale Occidentului, religia lui Cristos și religia banului, și-au cedat primatul, aparent fără luptă, medicinei și științei. Biserica și-a renegat pur și simplu principiile, uitând că sfântul, al cărui nume actualul papă îl poartă, îmbrățișa leproșii, că una dintre lucrările milostivirii era vizitarea bolnavilor, că sacramentele pot fi administrate doar în prezență. Capitalismul, de partea sa, deși cu unele proteste, a acceptat pierderi de productivitate pe care nu îndrăznise niciodată să le socotească, sperând probabil pe mai târziu să ajungă la un acord cu noua religie, care în acest punct pare dispusă să negocieze o soluție.
4. Religia medicală a preluat fără rezerve din creștinism urgența escatologică, pe care aceasta din urmă a lăsat-o baltă. Deja capitalismul, secularizând paradigma teologică a mântuirii, eliminase ideea sfârșitului timpurilor, înlocuind-o cu o stare permanentă de criză, dar fără răscumpărare sau sfârșit. Krisis este la origine un concept medical, care desemna în corpusul de texte ale lui Hippocrate momentul în care medicul decidea dacă pacientul va supraviețui. Teologii au preluat termenul pentru a indica Judecata de Apoi care are loc în ultima zi. Dacă observăm starea de excepție cu care ne confruntăm, am putea spune că religia medicală unește criza perpetuă a capitalismului cu ideea creștină a unui timp ultim, a unui eschaton în care decizia finală este întotdeauna în curs, iar sfârșitul este atât accelerat, cât și dilatat, în încercarea neîncetată de a-l putea guverna, fără însă a-l rezolva o dată pentru totdeauna. Este religia unei lumi care se simte la sfârșit și totuși nu este în stare, ca și medicul hippocratic, să decidă dacă va supraviețui sau va muri.
5. Precum capitalismul și spre deosebire de creștinism, religia medicală nu oferă nicio perspectivă de mântuire și răscumpărare. Dimpotrivă, vindecarea pe care o urmărește nu poate fi decât temporară, întrucât zeul cel rău, virusul, nu poate fi eliminat o dată pentru totdeauna, căci se modifică încontinuu și își asumă mereu forme noi, cel mai probabil tot mai periculoase. Epidemia, așa cum sugerează etimologia termenului (demos înseamnă în greacă popor în calitate de corp politic, iar polemos epidemos este în Homer numele pentru războiului civil) este, în primul rând, un concept politic, care se pregătește să devină noul teren al politicii – sau non-politicii – mondiale. Într-adevăr, este posibil ca epidemia cu care ne confruntăm să fie realizarea războiului civil mondial care, conform celor mai atenți politologi, a luat locul războaielor mondiale tradiționale. Toate națiunile și toate popoarele sunt acum într-un război de anduranță cu ele însele, deoarece inamicul invizibil și evaziv cu care se luptă se află în noi.
Așa cum s-a întâmplat de mai multe ori în decursul istoriei, filosofii trebuie să intre din nou în conflict cu religia, care nu mai este însă creștinismul, ci știința sau acea parte din ea care și-a asumat forma unei religii. Nu știu dacă focurile de arme vor reveni și cărțile vor fi puse la index, dar cu siguranță, gândirea acelora care continuă să caute adevărul și să respingă minciuna dominantă va fi, așa cum se întâmplă deja în fața ochilor noștri, respinsă și acuzată de răspândirea de știri (știri, nu idei, pentru că știrile sunt mai importante decât realitatea!) false. Ca în toate momentele de urgență, reale sau simulate, vedem încă o dată cum ignoranții îi calomniază pe filosofi și cum ticăloșii încearcă să profite de nenorocirile pe care ei înșiși le-au provocat. Toate acestea s-au întâmplat deja și vor continua să se întâmple, dar cei care mărturisesc pentru adevăr nu vor înceta să facă acest lucru, pentru că nimeni nu poate depune mărturie în locul martorului.
Una interacción entre -mostrar y no mostrar
Rineke Dijkstra. The encounter between the photographer, the sitters and the viewer in the Beach Portrait Series.
Brand New Heaven
Maniobras: las políticas internacionales que militarizan las vidas de las mujeres
I Can Only Wonder
Before Lockdown
Reseña poetizada de “Le Pont du Nord”, Jacques Rivette
ON A THEORY OF VIRTUAL SOCIAL SYSTEMS FOR CHILDREN
agamben amanda vox art brassier Cenzontle chicana collage comix Comprensión corona coronavirus COVID COVID-19 derrida Dtundtuncan feminism film Fortaleza glitch gundam indonesia japan Japanese lockdown meillasoux meme memes mujer Nepantla nepantlera noise philosophy poetry politics post post-digital postdigital punk queer rodin social distancing Soledad video virus zine
