Plictiseala lui Agamben

de M. T.

Refuzul martorului de a mărturisi atunci când vremurile cer asta poate fi considerat o formă de perversitate. Cel puțin din punct de vedere moral, dacă nu chiar din considerente psihofiziologice. În ce măsură putem fiecare dintre noi să ne considerăm mărturisitori ai adevărului însă, postură în care Giorgio Agamben și apostolii săi par a se erija fără nicio reținere, rămâne a fi stabilit, probabil, la Judecata de Apoi. Pentru moment, cercul deschis al mărturisitorilor e nevoit să se mulțumească cu adevăruri parțiale, cu știri și idei stabilite prin metoda imperfectă a dialecticii.

În aceste condiții, eticheta pe care Agamben o pune medicinii, de “credință victorioasă”, reclamă o analiză mai atentă și o discuție ceva mai nuanțată. În decorul actual al pandemiei cu care întreaga lume se confruntă, filosoful italian acuză știința medicală de concurență neloială și de acapararea, prin mijloace improprii, a unor aspecte ale vieții umane care revin în mod normal altor domenii. Comparând-o cu creștinismul și capitalismul, în calitatea lor de religii (deși, probabil termenul mai potrivit ar fi cel de “ideologii”), filosoful de la Roma ne avertizează în legătură cu drepturile și libertățile sacrificate pe altarul profan al unui cult deghizat în știință.

Pentru că și sufletele mai puțin luminate ale nefilosofilor au dreptul la prezumția de nevinovăție și pentru a nu da dovadă de rea-credință, vom evita punerea sub semnul întrebării a ipotezei lui Agamben, menționând doar în trecere evidenta ei contestabilitate. Din dragoste pentru jocul rațiunii vom accepta deci categoria agambeniană a religiilor și vom fi de acord cu dânsul că medicina poate fi privită în aceste săptămâni tulburi drept o religie sau un cult. Însă a doua parte a ideii pe care filosoful ne-o prezintă, titlul subînțeles și alarmant conform căruia acest nou cult ar fi ieșit învingător în fața veteranilor din această categorie, este doar un semnal gol de conținut. Dacă a fost dusă vreo luptă care și-a decis deja învingătorii, atunci ea a fost una dreaptă, iar Agamben e nevoit să renunțe, în urma articolului publicat, la medalia de arbitru imparțial pe care orice filosof nepărtinitor o ține la mare prețuire.

1. În primul rând, nu este ruptura între dogmă și practica cultică inerentă oricărui domeniu? Credinciosul se poate închina Crucii și fără a face exegeză biblică și nu de puține ori viața creștină este doar o zonă gri de aplicare a diverselor dogme albe sau negre prevalente într-un anumit spațiu sau timp. Dacă vrem să punem la zid virusologia, atunci va trebui să facem la fel și cu filosofia antică, care se poziționează undeva între studiul limbilor clasice și hermeneutică. Realitatea de care Agamben nu ține cont aici este că de la virusolog și până la patul pacientului (până la trasarea unor precepte practice), există un lung șir de alți specialiști, printre care se numără epidemiologul, infecționistul, juristul, pneumoftiziologul, medicul de Anestezie Terapie Intensivă, asistentul medical etc. Virusologia nu se ocupă cu trasarea unor reguli de conduită medicală mai mult decât se ocupă exegetul de aranjamentul scaunelor în lăcașul de cult. Cât despre “exagerata opoziție dualistă”, de care și medicina se face vinovată, Agamben identifică greșit principiul benefic cu vindecarea, căci nicăieri în dogma la care aderă medicii nu primează procesul, ci totdeauna rezultatul – adică tocmai starea de sănătate. În continuarea acestei remarci ajungem la:

2. Noutatea acestei dogme medicale este că nu mai există o limită de timp, ne atenționează Agamben. Dar Omenirea s-a mai confruntat cu epidemii și a trecut peste ele. Nu știu în care interpretare a știrilor s-a spus vreodată că pandemia de COVID19 este cu noi pentru totdeauna. Va trece și ea, așa cum au trecut și altele, acest aspect invocat de Agamben nu e doar greșit, este de-a dreptul gratuit și fals. Au trecut doar 2 luni și credinciosul deja poate să întrevadă mântuirea. Dar probabil că timpul subiectiv e hipersensibil la imperceptibilele variații fizice ale timpului relativ și a pierdut din vedere curgerea lui newtoniană. Curgere care, deși evitabilă prin artificii intelectuale, este în continuare cea care dictează destinul tuturor formelor de viață – fie ele cu drepturi depline, precum oamenii, sau doar parțial tolerate, precum virușii. Nu ne-am propus să ardem cărți sau să aruncăm blamul de știri false, dar retorica alarmistă poate sugera tendințe spre o patologie paranoică.

3. E bine că cel puțin “complicitatea dintre religie și puterea profană” nu este pusă pe seama noului cult, întrucât Agamben admite că acest modus operandi a fost folosit cu succes și de ideologiile predecesoare medicinii. Cum anume a ieșit din făgașul “exigenței științifice raționale” și a devenit o “practică cultică” este însă neclar, pentru că tot ce reușește să ne arate Giorgio Agamben în lupta sa cu balaurul este că nu cunoaște deloc fiara cu care se confruntă. Bolile cardiovasculare nu sunt contagioase. În mărinimia ei, dogma medicală lasă liberul arbitru al individului să decidă asupra propriului corp și se folosește de firul roșu pe care îl are cu puterea profană doar atunci când e imperios necesar. Ne putem gândi doar la interzicerea fumatului în locuri publice sau la accizele impuse pe alcool și dulciuri în unele state, pentru a observa că argumentul încercat în acest punct este complet invalid. Da, religia medicală se folosește de reglementări legale pentru a-și promova principiul conducător, dar nu e nimic nou în asta și chiar mai mult, medicina nu este nici pe departe fruntașă printre religii în astfel de practici.

Și dacă vrem să ducem analogia mai departe și să reamintim Bisericii principiile și practicile uitate, poate ar trebui să alăturăm îmbrățișării leproșilor de-mult-uitatul festum fatuorum, îndemnându-i pe clerici să coboare printre laici și să experimenteze, măcar pentru o zi, ruga lipsită de sinceritate a unui necredincios țintuit la pat de o mască de oxigen. Iar de partea capitalismului și a presupuselor sale ”pierderi de productivitate”, filosoful nu este vinovat ci doar afectat de o ușoară tulburare a percepției. Fiind ca întotdeauna învingătorul din umbră, și de data aceasta capitalismul a avut grijă ca la finalul luptei să rămână în avantaj – ce a pierdut prin turism și industria vechilor tehnologii, a recuperat fără probleme pe laturile sale mai noi: tehnologia informației, industria digitală și sectorul bioingineriei. Cu ocazia ultimei lovituri puternice primită de zeul creștin din partea medicilor și filosofilor din secolul trecut, capitalismul a înlocuit fără probleme vizitiii cu șoferi; acum își înlocuiește inginerii cu programatori. Nu-i cazul să-i plângem de milă. Eventual să amintim celor preocupați de acest subiect că dacă vor să-și îndrepte atacul spre cineva, atunci clerul capitalist și nu cel medical, trebuie vizat. Dimpotrivă, alianța ar trebui să fie între religia medicală și cea creștină, pentru a face față dușmanului comun – religia capitalistă.

4. Starea de excepție este percepută ca atare doar de către necredincioșii religiei medicale. Cei din interiorul noului cult știu că evenimentele actuale sunt doar o parte din cursul firesc al lumii, exact așa cum la patul bolnavului medicul este cel care aduce calmul acceptând eventuala moarte a bolnavului ca parte din viață. Tocmai pentru capacitatea lui de a se poziționa deasupra imediatului situației în timpul crizei, medicul este cel chemat pentru a evalua posibilele rezultate. Dar evaluarea posibilităților nu înseamnă puterea de decizie asupra lor. Așteptând eschaton-ul creștinul știe că prin cuvântul zeului, și nu al său, timpul acestuia va fi decis, adoptând astfel o sănătoasă umilință în fața celor ce-i sunt inaccesibile. Lumea acesta ”care se simte la sfârșit și totuși nu este în stare, ca și medicul hippocratic, să decidă dacă va supraviețui sau va muri”, are acum ocazia să-și reamintească propria-i micime și să recurgă din nou la sistarea răzvrătirii adolescentine. Unind ”criza perpetuă a capitalismului cu ideea creștină a unui timp ultim”, religia medicală readuce în prim plan practici spirituale pe care omul lumii moderne pare să le fi uitat – bucuria lucrurilor simple, căutarea libertății individuale în interior și nu în exterior. Dacă lumea și-a găsit o nouă religie în timpul suferinței, religia medicală este tocmai cea de care avea nevoie.

5. Partea cea mai bună a noii religii este că nu ne promite o singură mântuire și răscumpărare, ci mai multe. Zeul cel Rău, virusul, poate fi înfrânt de nenumărate ori, menținându-ne prin aceasta într-o continuă stare de iubire și recunoștință pentru Zeul cel Bun – sănătatea. Spre deosebire de zeul creștin, care ne-a oferit cunoașterea și ne-a refuzat în același timp veșnicia, folosind-o pe post de momeală existențială, Sănătatea este zeul binevoitor care nu doar ni se promite, ci ni se dă în fapt. Religia științei a câștigat lupta cu creștinismul și capitalismul pentru că este indiferentă la capacitatea noastră limitată de a crede sau nu în Zeul ei.

Filosofii trebuie într-adevăr să intre din nou în conflict cu religia, însă de dragul dreptății și al adevărului, nu din amor pentru conflict în sine. Din păcate, indiferent de perioada istorică, filosofii rămân oameni, la fel de necesari și totuși failibili în idei ca întotdeuna. Rolul nostru, al ignoranților care ne preocupăm cu mântuirea și răscumpărarea lor, este să-i dojenim cu afecțiune și să-i atenționăm atunci când beligeranța lor este greșit direcționată. Timpul ne-a arătat, chiar și prin mari contestatari precum Spinoza, că filosofia și-a găsit locul în lume în măsura în care a fost dispusă să privească inofensiv religia dominantă (să recurgă, eventual, la exegeză și dialog, nu la cârcoteală mascată în critică), că ridicarea unor întrebări sincere a fost mai benefică decât proclamarea unor verdicte și că în definitiv, o gură de aer este singura mântuire la care putem spera.