Agamben ‘s Boredom

by M.T.

The witness`s refusal to confess when the situation demands it could be considered a form of perversity. At least from a moral point of view, if not out of psychophysiological considerations. However, to what extent can each of us consider themselves witnesses of truth – a stance which Giorgio Agamben and his apostles seem to be taking – is something that will probably be decided on The Last Judgment. For the moment, the open circle of testifiers has to settle with partial truths, with news and ideas gathered through the imperfect method of dialectics. Under these conditions, Agamben`s labeling of medicine as “victorious faith” requires a more attentive analysis and a more nuanced discussion. In the context of the current pandemic, the Italian philosopher blames the medical science of foul play and of having acquired, through mischievous means, the power over certain life aspects that would normally pertain to other domains. By comparing it to Christianity and Capitalism, as systems of belief (although “ideologies” would probably be a more appropriate term), the philosopher from Rome draws our attention to the rights and liberties we have sacrificed on the profane altar of a cult disguised as science.Because even the less illuminated souls of non-philosophers are entitled to the presumption of innocence and in order to avoid chicanery, we shall refrain from questioning Agamben`s hypothesis, only briefly mentioning its evident refutabilaty. Out of consideration for the play of reason, we shall accept Agamben`s category of “religions” and we will agree that nowadays medicine could be seen as a religion or a cult. Still, the second part of his idea – the implied and disquieting subtitle according to which this new cult has lately gained the upper hand – is just an empty warning. If there has indeed been a fight and its winners were decided, then it were an honorable one and Agamben has to renounce the title of impartial moderator – a virtue cherished by any unbiased philosopher.

1. First of all, isn`t the separation between dogma and the cultic practice inherent in any domain? The believer may worship the Cross without proceeding to scriptural exegesis and often the Christian life is just a gray area for the appositeness of black and white dogmas. If we are to impeach virology, then we must do the same to ancient philosophy which is situated at the border of classical languages studies, and hermeneutics. What Agamben disregards is the long way from the virologist`s lab to the patient`s bed – a long list of specialists like the epidemiologist, the infectious disease doctor, the lawyer, the emergency physician, the nurse etc. Virology deals with medical practice no more than the theologian deals with the seats arrangement in the church. As for the “exaggerated dualistic opposition”, of which medicine is guilty as well, Agamben wrongly identifies the beneficent principle with recovery, and it is wrong because nowhere in the medical dogma is the process more important than the outcome – that of health. That being said…

2. What`s new to this medical dogma is the dissolution of any time frame, Agamben maintains. But Humanity has seen other epidemics and it has survived them all. I fail to see in which news report has it ever been said that COVID19 is here to stay forever. It will pass, like others before! This aspect invoked by Agamben is not only wrong, but utterly false and unasked-for. Only two months have passed, and some see salvation as already in sight. But it may be that the subjective time is hypersensitive to the imperceptible variations of the relative one and has lost sense of its Newtonian flow. Even so, it is this kind of flow that still governs the destiny of all life-forms, be they fully deserving ones, like humans, or barely tolerated, like viruses. We didn`t set out to burn books or throw accusations of spreading fake news, but an alarming rhetoric could be an early sign of paranoid pathology.

3. We should be grateful that at least “the collusion between religion and profane power” is not thrown on the back of the new cult, as Agamben admits that this modus operandi has successfully been used by previous ideologies. Exactly how it became a “cultic practice and not a rational scientific demand” is vague, because all that Giorgio Agamben proves during his battle with the dragon is that he doesn`t know much about the beast he is confronting. Cardiovascular diseases are not contagious, as he asserts. In its magnanimity, the medical dogma allows each individual`s free will to decide upon their body and uses the red line it has with the profane power only when there`s an urgent need. We need only mention public spaces in which smoking is not allowed and the taxes imposed by some states on alcohol and sugar, to see what an invalid claim this is. Yes, it is true that the medical religion uses legal norms to promote its ruling principle, but there is nothing new in this, and medicine is definitely not the frontrunner when it comes to such practices. And if we are to push the analogy even further and remind the Church its forgotten principles and practices, we should add to the embracing of lepers the long-forgotten festum fatuorum, exhorting the clergymen to descend among the parishioners and to consider, at least for one day, the disingenuous prayer of an unbeliever who is confined to a hospital bed due to an oxygen mask. As for capitalism and its presumed “losses of productivity”, the philosopher is not guilty but only troubled by a mild perception disorder. The silent winner as always, capitalism once again sought to end the battle in its advantage – what was lost through tourism and old industries was fully recovered by developing its newer assets: information technology, digital industry and bioengineering. During the last collision between the Christian god and the doctors and philosophers of the last century, capitalism easily replaced the coachmen with chauffeurs; now it replaces engineers with programmers. There is no need to reprieve it. Perhaps we should remind those who are interested in the subject that they should focus their attacks not on the medical, but on the capitalist clergy. If anything, there should be a Christian-Medical alliance in the hopes of defeating the religion of money.

4. The state of exception is perceived as so only by the infidels of the medical religion. Those from within the cult know that the current events are only a part of the natural world, just as on the bedside of the sick the doctor is the one proclaiming calmness, because they accept the possible death as part of life. Precisely for their capacity to see the bigger picture during a crisis, the doctor is the one we call upon to evaluate all possible outcomes. But evaluation of possibilities does not mean the power of decision. While waiting for the eschaton, the Christian knows that it is God`s Word, and not their own, that which will be decisive. And so, the Christian adopts a healthy quietness when confronted with what is inaccessible to them. This “world that feels as though it is at the end and yet is not in a position, like the Hippocratic doctor, to decide whether it will survive or it will die” now has the opportunity to remember its own narrowness and to put a halt on its juvenile sedition. By conjoining “together the perpetual crisis of capitalism with the Christian idea of an end time” the medical religion brings back on the front page a few spiritual practices that the modern person seems to have forgotten – the joy of simple things, the search for freedom on the inside and not outside of our souls. If the World did find a new religion during times of suffering, the medical religion was just what it needed.

5. The best part about the new religion is that it does not offer only one redemption and salvation, but many. The Evil God, the virus, can be triumphed over countless times, keeping us in a constant state of love and gratitude for the Good God – Health. Unlike the Christian God, who offered us knowledge but at the same time denied us eternity, using it as existential lure, Health is the beneficent god who not only promises itself, but offers itself to us in practice. The religion of science won the race with Christianity and capitalism because it is indifferent to our limited capacity of believing or disbelieving in its God.

Philosophers must indeed enter into conflict with religion, but for the sake of justice and truth, not for the enchantment of the battle itself. Unfortunately, regardless of the era we`re in, philosophers are still humans, as necessary and frail as always. Our duty, the duty of those ignorant scoundrels who deal with their salvation and redemption, is to gently nag them and to notify them when their hostility is misplaced. History thought us, even through great deniers such as Spinoza, that philosophy found its place in the world only in so far as it was willing to regard inoffensively the dominant religion (to encourage analysis and dialogue, instead of carping disguised as critique); that raising sincere questions has been more valuable than proclaiming verdicts and that, ultimately, a breath of fresh air is the only redemption we may hope for.


Mirar la maternidad a través de las fotografías de la serie New Mothers de Rineke Dijkstra

En el año 1994, Rineke Dijkstra realiza una serie de tres fotografías llamada New Mothers
Read More
Mirar la maternidad a través de las fotografías de la serie New Mothers de Rineke Dijkstra

GOSPEL FOR THE LIVING ONES

We began building mom's  home the day the bombings  began. First it was the smoke.  Later it arrived the fire...
Read More

Una interacción entre -mostrar y no mostrar

en la fotografía en color Highly carcinogenic blue asbestos waste on the Owendale Asbestos Mine tailings dump, near Postmasburg, Northern...
Read More
Una interacción entre -mostrar y no mostrar

Rineke Dijkstra. The encounter between the photographer, the sitters and the viewer in the Beach Portrait Series.

The role of photography in the construction of identity. An encounter between observing and being observed; detailed colored large-scaled depictions...
Read More
Rineke Dijkstra. The encounter between the photographer, the sitters and the viewer in the Beach Portrait Series.

Machine Gun Confusion

The shapes are that of two people. They do each have a soul, But it’s hard for them to remember...
Read More

Brand New Heaven

I tried to accept everything, so that I could come to Heaven. But when I got there, Heaven was closed...
Read More
Brand New Heaven

Maniobras: las políticas internacionales que militarizan las vidas de las mujeres

Maneuvers: The International Politics of Militarizing Women's Lives Cynthia Enloe University of California Press, 2000, 437 pages.  ISBN: 9780520220713 Traducción...
Read More
Maniobras: las políticas internacionales que militarizan las vidas de las mujeres

I Can Only Wonder

If we are always foreigners when one  of us walks across the Pont de Sully [what is then foreigner?]  I...
Read More
I Can Only Wonder

Before Lockdown

Cuando cruzar un puente al aire libre era parte de la normalidad (autoetnografía) "Y el tiempo dirá si al final...
Read More
Before Lockdown

Reseña poetizada de “Le Pont du Nord”, Jacques Rivette

Una claustrofóbica en prisión y una gemela con un hermano igual,             de otro país. Una llamada por cobrar ya pagada. ...
Read More
Reseña poetizada de “Le Pont du Nord”, Jacques Rivette

agamben amanda vox art brassier Cenzontle chicana collage comix Comprensión corona coronavirus COVID COVID-19 derrida Dtundtuncan feminism film Fortaleza glitch gundam indonesia japan Japanese lockdown meillasoux meme memes mujer Nepantla nepantlera noise philosophy poetry politics post post-digital postdigital punk queer rodin social distancing Soledad video virus zine

Plictiseala lui Agamben

de M. T.


Refuzul martorului de a mărturisi atunci când vremurile cer asta poate fi considerat o formă de perversitate. Cel puțin din punct de vedere moral, dacă nu chiar din considerente psihofiziologice. În ce măsură putem fiecare dintre noi să ne considerăm mărturisitori ai adevărului însă, postură în care Giorgio Agamben și apostolii săi par a se erija fără nicio reținere, rămâne a fi stabilit, probabil, la Judecata de Apoi. Pentru moment, cercul deschis al mărturisitorilor e nevoit să se mulțumească cu adevăruri parțiale, cu știri și idei stabilite prin metoda imperfectă a dialecticii.

În aceste condiții, eticheta pe care Agamben o pune medicinii, de “credință victorioasă”, reclamă o analiză mai atentă și o discuție ceva mai nuanțată. În decorul actual al pandemiei cu care întreaga lume se confruntă, filosoful italian acuză știința  medicală de concurență neloială și de acapararea, prin mijloace improprii, a unor aspecte ale vieții umane care revin în mod normal altor domenii. Comparând-o cu creștinismul și capitalismul, în calitatea lor de religii (deși, probabil termenul mai potrivit ar fi cel de “ideologii”), filosoful de la Roma ne avertizează în legătură cu drepturile și libertățile sacrificate pe altarul profan al unui cult deghizat în știință.

Pentru că și sufletele mai puțin luminate ale nefilosofilor au dreptul la prezumția de nevinovăție și pentru a nu da dovadă de rea-credință, vom evita punerea sub semnul întrebării a ipotezei lui Agamben, menționând doar în trecere evidenta ei contestabilitate. Din dragoste pentru jocul rațiunii vom accepta deci categoria agambeniană a religiilor și vom fi de acord cu dânsul că medicina poate fi privită în aceste săptămâni tulburi drept o religie sau un cult. Însă a doua parte a ideii pe care filosoful ne-o prezintă, titlul subînțeles și alarmant conform căruia acest nou cult ar fi ieșit învingător în fața veteranilor din această categorie, este doar un semnal gol de conținut. Dacă a fost dusă vreo luptă care și-a decis deja învingătorii, atunci ea a fost una dreaptă, iar Agamben e nevoit să renunțe, în urma articolului publicat, la medalia de arbitru imparțial pe care orice filosof nepărtinitor o ține la mare prețuire.

1. În primul rând, nu este ruptura între dogmă și practica cultică inerentă oricărui domeniu? Credinciosul se poate închina Crucii și fără a face exegeză biblică și nu de puține ori viața creștină este doar o zonă gri de aplicare a diverselor dogme albe sau negre prevalente într-un anumit spațiu sau timp. Dacă vrem să punem la zid virusologia, atunci va trebui să facem la fel și cu filosofia antică, care se poziționează undeva între studiul limbilor clasice și hermeneutică. Realitatea de care Agamben nu ține cont aici este că de la virusolog și până la patul pacientului (până la trasarea unor precepte practice), există un lung șir de alți specialiști, printre care se numără epidemiologul, infecționistul, juristul, pneumoftiziologul, medicul de Anestezie Terapie Intensivă, asistentul medical etc. Virusologia nu se ocupă cu trasarea unor reguli de conduită medicală mai mult decât se ocupă exegetul de aranjamentul scaunelor în lăcașul de cult. Cât despre “exagerata opoziție dualistă”, de care și medicina se face vinovată, Agamben identifică greșit principiul benefic cu vindecarea, căci nicăieri în dogma la care aderă medicii nu primează procesul, ci totdeauna rezultatul – adică tocmai starea de sănătate. În continuarea acestei remarci ajungem la:

2. Noutatea acestei dogme medicale este că nu mai există o limită de timp, ne atenționează Agamben. Dar Omenirea s-a mai confruntat cu epidemii și a trecut peste ele. Nu știu în care interpretare a știrilor s-a spus vreodată că pandemia de COVID19 este cu noi pentru totdeauna. Va trece și ea, așa cum au trecut și altele, acest aspect invocat de Agamben nu e doar greșit, este de-a dreptul gratuit și fals. Au trecut doar 2 luni și credinciosul deja poate să întrevadă mântuirea. Dar probabil că timpul subiectiv e hipersensibil la imperceptibilele variații fizice ale timpului relativ și a pierdut din vedere curgerea lui newtoniană. Curgere care, deși evitabilă prin artificii intelectuale, este în continuare cea care dictează destinul tuturor formelor de viață – fie ele cu drepturi depline, precum oamenii, sau doar parțial tolerate, precum virușii. Nu ne-am propus să ardem cărți sau să aruncăm blamul de știri false, dar retorica alarmistă poate sugera tendințe spre o patologie paranoică.

3. E bine că cel puțin “complicitatea dintre religie și puterea profană” nu este pusă pe seama noului cult, întrucât Agamben admite că acest modus operandi a fost folosit cu succes și de ideologiile predecesoare medicinii. Cum anume a ieșit din făgașul “exigenței științifice raționale” și a devenit o “practică cultică” este însă neclar, pentru că tot ce reușește să ne arate Giorgio Agamben în lupta sa cu balaurul este că nu cunoaște deloc fiara cu care se confruntă. Bolile cardiovasculare nu sunt contagioase. În mărinimia ei, dogma medicală lasă liberul arbitru al individului să decidă asupra propriului corp și se folosește de firul roșu pe care îl are cu puterea profană doar atunci când e imperios necesar. Ne putem gândi doar la interzicerea fumatului în locuri publice sau la accizele impuse pe alcool și dulciuri în unele state, pentru a observa că argumentul încercat în acest punct este complet invalid. Da, religia medicală se folosește de reglementări legale pentru a-și promova principiul conducător, dar nu e nimic nou în asta și chiar mai mult, medicina nu este nici pe departe fruntașă printre religii în astfel de practici.

Și dacă vrem să ducem analogia mai departe și să reamintim Bisericii principiile și practicile uitate, poate ar trebui să alăturăm îmbrățișării leproșilor de-mult-uitatul festum fatuorum, îndemnându-i pe clerici să coboare printre laici și să experimenteze, măcar pentru o zi, ruga lipsită de sinceritate a unui necredincios țintuit la pat de o mască de oxigen. Iar de partea capitalismului și a presupuselor sale ”pierderi de productivitate”, filosoful nu este vinovat ci doar afectat de o ușoară tulburare a percepției. Fiind ca întotdeauna învingătorul din umbră, și de data aceasta capitalismul a avut grijă ca la finalul luptei să rămână în avantaj – ce a pierdut prin turism și industria vechilor tehnologii, a recuperat fără probleme pe laturile sale mai noi: tehnologia informației, industria digitală și sectorul bioingineriei. Cu ocazia ultimei lovituri puternice primită de zeul creștin din partea medicilor și filosofilor din secolul trecut, capitalismul a înlocuit fără probleme vizitiii cu șoferi; acum își înlocuiește inginerii cu programatori. Nu-i cazul să-i plângem de milă. Eventual să amintim celor preocupați de acest subiect că dacă vor să-și îndrepte atacul spre cineva, atunci clerul capitalist și nu cel medical, trebuie vizat. Dimpotrivă, alianța ar trebui să fie între religia medicală și cea creștină, pentru a face față dușmanului comun – religia capitalistă.

4. Starea de excepție este percepută ca atare doar de către necredincioșii religiei medicale. Cei din interiorul noului cult știu că evenimentele actuale sunt doar o parte din cursul firesc al lumii, exact așa cum la patul bolnavului medicul este cel care aduce calmul acceptând eventuala moarte a bolnavului ca parte din viață. Tocmai pentru capacitatea lui de a se poziționa deasupra imediatului situației în timpul crizei, medicul este cel chemat pentru a evalua posibilele rezultate. Dar evaluarea posibilităților nu înseamnă puterea de decizie asupra lor. Așteptând eschaton-ul creștinul știe că prin cuvântul zeului, și nu al său, timpul acestuia va fi decis, adoptând astfel o sănătoasă umilință în fața celor ce-i sunt inaccesibile. Lumea acesta ”care se simte la sfârșit și totuși nu este în stare, ca și medicul hippocratic, să decidă dacă va supraviețui sau va muri”, are acum ocazia să-și reamintească propria-i micime și să recurgă din nou la sistarea răzvrătirii adolescentine. Unind ”criza perpetuă a capitalismului cu ideea creștină a unui timp ultim”, religia medicală readuce în prim plan practici spirituale pe care omul lumii moderne pare să le fi uitat – bucuria lucrurilor simple, căutarea libertății individuale în interior și nu în exterior. Dacă lumea și-a găsit o nouă religie în timpul suferinței, religia medicală este tocmai cea de care avea nevoie.

5. Partea cea mai bună a noii religii este că nu ne promite o singură mântuire și răscumpărare, ci mai multe. Zeul cel Rău, virusul, poate fi înfrânt de nenumărate ori, menținându-ne prin aceasta într-o continuă stare de iubire și recunoștință pentru Zeul cel Bun – sănătatea. Spre deosebire de zeul creștin, care ne-a oferit cunoașterea și ne-a refuzat în același timp veșnicia, folosind-o pe post de momeală existențială, Sănătatea este zeul binevoitor care nu doar ni se promite, ci ni se dă în fapt. Religia științei a câștigat lupta cu creștinismul și capitalismul pentru că este indiferentă la capacitatea noastră limitată de a crede sau nu în Zeul ei.

Filosofii trebuie într-adevăr să intre din nou în conflict cu religia, însă de dragul dreptății și al adevărului, nu din amor pentru conflict în sine. Din păcate, indiferent de perioada istorică, filosofii rămân oameni, la fel de necesari și totuși failibili în idei ca întotdeuna. Rolul nostru, al ignoranților care ne preocupăm cu mântuirea și răscumpărarea lor, este să-i dojenim cu afecțiune și să-i atenționăm atunci când beligeranța lor este greșit direcționată. Timpul ne-a arătat, chiar și prin mari contestatari precum Spinoza, că filosofia și-a găsit locul în lume în măsura în care a fost dispusă să privească inofensiv religia dominantă (să recurgă, eventual, la exegeză și dialog, nu la cârcoteală mascată în critică), că ridicarea unor întrebări sincere a fost mai benefică decât proclamarea unor verdicte și că în definitiv, o gură de aer este singura mântuire la care putem spera.


Mirar la maternidad a través de las fotografías de la serie New Mothers de Rineke Dijkstra

En el año 1994, Rineke Dijkstra realiza una serie de tres fotografías llamada New Mothers
Read More
Mirar la maternidad a través de las fotografías de la serie New Mothers de Rineke Dijkstra

GOSPEL FOR THE LIVING ONES

We began building mom's  home the day the bombings  began. First it was the smoke.  Later it arrived the fire...
Read More

Una interacción entre -mostrar y no mostrar

en la fotografía en color Highly carcinogenic blue asbestos waste on the Owendale Asbestos Mine tailings dump, near Postmasburg, Northern...
Read More
Una interacción entre -mostrar y no mostrar

Rineke Dijkstra. The encounter between the photographer, the sitters and the viewer in the Beach Portrait Series.

The role of photography in the construction of identity. An encounter between observing and being observed; detailed colored large-scaled depictions...
Read More
Rineke Dijkstra. The encounter between the photographer, the sitters and the viewer in the Beach Portrait Series.

Machine Gun Confusion

The shapes are that of two people. They do each have a soul, But it’s hard for them to remember...
Read More

Brand New Heaven

I tried to accept everything, so that I could come to Heaven. But when I got there, Heaven was closed...
Read More
Brand New Heaven

Maniobras: las políticas internacionales que militarizan las vidas de las mujeres

Maneuvers: The International Politics of Militarizing Women's Lives Cynthia Enloe University of California Press, 2000, 437 pages.  ISBN: 9780520220713 Traducción...
Read More
Maniobras: las políticas internacionales que militarizan las vidas de las mujeres

I Can Only Wonder

If we are always foreigners when one  of us walks across the Pont de Sully [what is then foreigner?]  I...
Read More
I Can Only Wonder

Before Lockdown

Cuando cruzar un puente al aire libre era parte de la normalidad (autoetnografía) "Y el tiempo dirá si al final...
Read More
Before Lockdown

Reseña poetizada de “Le Pont du Nord”, Jacques Rivette

Una claustrofóbica en prisión y una gemela con un hermano igual,             de otro país. Una llamada por cobrar ya pagada. ...
Read More
Reseña poetizada de “Le Pont du Nord”, Jacques Rivette

agamben amanda vox art brassier Cenzontle chicana collage comix Comprensión corona coronavirus COVID COVID-19 derrida Dtundtuncan feminism film Fortaleza glitch gundam indonesia japan Japanese lockdown meillasoux meme memes mujer Nepantla nepantlera noise philosophy poetry politics post post-digital postdigital punk queer rodin social distancing Soledad video virus zine

Giorgio Agamben, Recviem pentru studenți

O traducere autorizată a eseului filosofului Giorgio Agamben (n. 1942), publicat în „Jurnalul crizei” pe pagina Institutului Italian de Studii Filosofice, la data de 23 mai 2020. Giorgio Agamben a predat de-a lungul carierei sale academice în Italia la Universitățile din Macerata, Verona și Institutul Universitar de Arhitectură din Venezia), Statele Unite ale Americii (la Universitățile Berkeley și Northwestern, în Germania la Universitatea Heinrich Heine din Düsseldorf, în Franța la Collège International din Paris, și în Elveția la Universitatea din Lugano și European Graduate School. În limba română au fost traduse mai multe cărți din opera lui, dintre care amintim: Homo SacerPuterea suverană și viața nudă (2006); Starea de exceptie (2008); Timpul care rămâne. Un comentariu al «Epistolei către Romani» (2009); Stasis. Războiul civil ca paradigmă politică (2015); Opus Dei. Arheologia oficiului (2016); Împărăția și gloria. Pentru o genealogie teologică a economiei și a guvernării. (2018); iar în curând va apăreaMisterul răului: Benedict al XVI-lea și sfârșitul veacurilor.

A se prelua indicând următoarele surse: Traducere de Dan Siserman pentru Forum Nepantla. Text în original: https://www.iisf.it/


După cum ne așteptam, anul viitor cursurile universitare vor avea loc online. Ceea ce era evident pentru un observator atent, anume că așa-zisa pandemie va fi folosită ca pretext pentru difuzarea din ce în ce mai generalizată a tehnologiilor digitale, se realizează în mod punctual.

Nu ne interesează aici transformările corespunzătoare ale didacticii, în care elementul prezenței fizice (întotdeauna atât de important în relația dintre elevi și profesori) dispare definitiv pe măsură ce dispar discuțiile colective din timpul seminarelor, care erau partea cea mai plină de viață a predării. Acest fapt face parte din barbaria tehnologică pe care o trăim în prezent, în care este anulată vieții orice experiență a simțurilor, precum și pierderea privirii, întemnițată definitiv într-un ecran spectral.

Mult mai decisiv în ceea ce se întâmplă este ceva despre care, în mod semnificativ, nu se vorbește deloc, anume sfârșitul studenției ca mod de viață. Universitățile s-au născut în Europa din asociații de studenți – universitates -, cărora își datorează acest nume pe care îl poartă. A fi student implica, în primul rând, o formă de viață în care studiul și audierea prelegerilor erau cu siguranță trăsături determinante, dar nu mai puțin importante erau întâlnirea și schimbul constant de idei cu ceilalți scholarii, care proveneau cel mai adesea din cele mai îndepărtate locuri și care se reuneau în nationes în funcție de locul de origine. Această formă de viață a evoluat în diferite moduri de-a lungul secolelor, dar, de la clerici vagantes ai Evului Mediu până la mișcările studențești ale secolului al XX-lea, exista o dimensiune socială a fenomenului. Oricine a învățat într-o aulă universitară știe bine cum sub proprii ochi se legau prietenii și se constituiau, în funcție de interesele culturale și politice, mici grupuri de studiu și de cercetare, care continuau să se întâlnească chiar și după încheierea cursurilor.

Toate aceste lucruri, care au durat aproape zece secole, se termină acum pentru totdeauna. Studenții nu vor mai locui în orașele în care se află universitățile lor, ci fiecare va asculta lecțiile închis în propria cameră, despărțit uneori de sute de kilometri de cei care erau cândva colegii săi de clasă. Orașele mici, care cândva erau centre universitare de prestigiu, își vor vedea comunitățile de studenți, care adesea alcătuiau partea lor cea mai plină de viață, dispărând de pe străzile lor.

Despre fiecare fenomen social care moare se poate spune că într-un anumit sens și-a meritat sfârșitul și este cert că universitățile noastre atinseseră un asemenea grad de corupție și de ignoranță specializată, încât nu este cazul să le jelim, iar forma de viață a studenților era în consecință la fel de sărăcită. Cu toate acestea, două puncte trebuie să rămână ferme:

1. Profesorii care acceptă – așa cum se întâmplă în masă – să se supună noii dictaturi telematice și să își țină cursurile doar online reprezintă echivalentul perfect al profesorilor universitari care în 1931 au jurat fidelitate regimului fascist. Așa cum s-a întâmplat atunci, este probabil ca doar cincisprezece din o mie să refuze, dar numele lor vor fi cu siguranță amintite alături de cele ale celor cincisprezece care nu depuseseră atunci jurământul.

2. Studenții care iubesc cu adevărat studiul vor trebui să refuze să se înscrie în universitățile transformate în acest fel și, ca la începuturi, să se constituie în noi universitates, în cadrul cărora, contrar barbariei tehnologice, se va putea păstra viu cuvântul trecutului și să se nască, dacă e să se nască,  ceva de ordinul unei noi culturi.


Mirar la maternidad a través de las fotografías de la serie New Mothers de Rineke Dijkstra

En el año 1994, Rineke Dijkstra realiza una serie de tres fotografías llamada New Mothers
Read More
Mirar la maternidad a través de las fotografías de la serie New Mothers de Rineke Dijkstra

GOSPEL FOR THE LIVING ONES

We began building mom's  home the day the bombings  began. First it was the smoke.  Later it arrived the fire...
Read More

Una interacción entre -mostrar y no mostrar

en la fotografía en color Highly carcinogenic blue asbestos waste on the Owendale Asbestos Mine tailings dump, near Postmasburg, Northern...
Read More
Una interacción entre -mostrar y no mostrar

Rineke Dijkstra. The encounter between the photographer, the sitters and the viewer in the Beach Portrait Series.

The role of photography in the construction of identity. An encounter between observing and being observed; detailed colored large-scaled depictions...
Read More
Rineke Dijkstra. The encounter between the photographer, the sitters and the viewer in the Beach Portrait Series.

Machine Gun Confusion

The shapes are that of two people. They do each have a soul, But it’s hard for them to remember...
Read More

Brand New Heaven

I tried to accept everything, so that I could come to Heaven. But when I got there, Heaven was closed...
Read More
Brand New Heaven

Maniobras: las políticas internacionales que militarizan las vidas de las mujeres

Maneuvers: The International Politics of Militarizing Women's Lives Cynthia Enloe University of California Press, 2000, 437 pages.  ISBN: 9780520220713 Traducción...
Read More
Maniobras: las políticas internacionales que militarizan las vidas de las mujeres

I Can Only Wonder

If we are always foreigners when one  of us walks across the Pont de Sully [what is then foreigner?]  I...
Read More
I Can Only Wonder

Before Lockdown

Cuando cruzar un puente al aire libre era parte de la normalidad (autoetnografía) "Y el tiempo dirá si al final...
Read More
Before Lockdown

Reseña poetizada de “Le Pont du Nord”, Jacques Rivette

Una claustrofóbica en prisión y una gemela con un hermano igual,             de otro país. Una llamada por cobrar ya pagada. ...
Read More
Reseña poetizada de “Le Pont du Nord”, Jacques Rivette

agamben amanda vox art brassier Cenzontle chicana collage comix Comprensión corona coronavirus COVID COVID-19 derrida Dtundtuncan feminism film Fortaleza glitch gundam indonesia japan Japanese lockdown meillasoux meme memes mujer Nepantla nepantlera noise philosophy poetry politics post post-digital postdigital punk queer rodin social distancing Soledad video virus zine

Giorgio Agamben, Medicina ca religie

(traducere din italiana de Dan Siserman. Sursa: https://www.quodlibet.it/giorgio-agamben-la-medicina-come-religione )


Faptul că știința a devenit religia timpurilor noastre, aceea în care oamenii cred că cred, este deja evident de ceva timp. În Occidentul modern au coexistat și, într-o certă măsură, încă coexistă trei mari sisteme de credință: creștinismul, capitalismul și știința. În istoria modernității, aceste trei „religii” s-au intersectat adesea, intrând din când în când în conflict, pentru ca mai apoi, în diferite moduri, să se împace, până când au ajuns progresiv la un fel de coexistență pașnică și articulată, dacă nu chiar la o adevărată și adecvată colaborare în numele unui interes comun.

Ceea ce este nou este faptul că între știință și celelalte două religii s-a reaprins, fără a băga de seamă, un conflict subteran și implacabil, ale cărui rezultate victorioase pentru știință sunt acum în fața ochilor noștri și determină într-o manieră fără precedent toate aspectele existenței noastre. Acest conflict nu privește, așa cum s-a mai întâmplat în trecut, teoria generală și principiile, ci, ca să zic așa, practica cultică. De fapt și știința, ca orice religie, cunoaște forme și niveluri diferite prin care își organizează și își ordonează propria structură: elaborării unei subtile și riguroase dogmatici îi corespunde în practică o sferă cultică extrem de amplă și răspândită, care coincide cu ceea ce numim tehnologie.

Nu este surprinzător că protagonistul acestui nou război religios este acea parte a științei în care dogmatica este mai puțin riguroasă, iar mai puternic este aspectul pragmatic: medicina, al cărui obiect imediat este corpul viu al ființelor umane. Să încercăm să stabilim caracteristicile esențiale ale acestei credințe victorioase cu care va trebui să ne reglăm conturile din ce în ce mai mult.

1. Prima caracteristică este aceea că medicina, precum capitalismul, nu are nevoie de o dogmatică specială, ci doar se limitează la a-și împrumuta conceptele fundamentale din biologie. Spre deosebire de biologie, ea își articulează aceste concepte într-un sens gnostic-maniheist, adică conform unei exagerate opoziții dualiste. Există un zeu sau un principiu malign, anume boala, ai cărui agenți specifici sunt bacteriile și virusurile, și un zeu sau un principiu benefic, care nu este sănătatea, ci vindecarea, ai cărei agenți cultici sunt medicamentele și terapia. Ca în fiecare credință gnostică, cele două principii sunt clar separate, dar, în practică, se pot contamina reciproc, iar principiul benefic și doctorul care îl reprezintă pot comite o greșeală și colabora în necunoștință de cauză cu inamicul, fără ca prin aceasta să fie invalidată în vreun fel realitatea dualismului și necesitatea cultului prin care principiul benefic își luptă bătălia. Și este semnificativ faptul că teologii care trebuie să-și stabilească strategia sunt reprezentanții unei științe, virologia, care nu-și are locul propriu, dar se află la granița dintre biologie și medicină.

2. Dacă această practică cultică a fost până acum, ca orice liturghie, episodică și limitată în timp, fenomenul neașteptat la care asistăm este acela că a devenit permanentă și atotcuprinzătoare. Nu mai este vorba despre a lua medicamente sau de a ne supune, atunci când este necesar, unei examinări medicale sau unei intervenții chirurgicale: întreaga viață a ființelor umane trebuie să devină, în orice moment, locul unei celebrări cultice neîntrerupte. Inamicul, virusul, este întotdeauna prezent și trebuie combătut fără încetare și fără niciun posibil armistițiu. Religia creștină cunoștea, de asemenea, tendințe similare de totalitarism, doar că vizau doar unii indivizi – în special călugării – care alegeau să-și pună întreaga lor existență sub stindardul „rugăciunii neîncetate”. Medicina ca religie preia acest percep paulin și, în același timp, îl inversează: acolo unde călugării se reuneau într-o mănăstire să se roage împreună, acum cultul trebuie să fie practicat la fel de asiduu, dar rămânând separat și la distanță.

3. Practica de cult nu mai este liberă și voluntară, expusă doar sancțiunilor de natură spirituală, ci trebuie făcută obligatoriu, în mod normativ. Complicitatea dintre religie și puterea profană nu este, cu siguranță, un fapt nou; ceea ce este însă cu totul nou este faptul că nu mai privește, așa cum s-a întâmplat în cazul ereziilor, profesiunea dogmelor, ci exclusiv celebrarea cultului. Puterea profană trebuie să vegheze ca liturghia religiei medicale, care coincide acum cu întreaga viață, să fie respectată punctual în fapte. Că avem aici de a face cu o practică cultică și nu cu o exigență științifică rațională este evident în mod imediat. Bolile cardiovasculare sunt de departe cea mai frecventă cauză de mortalitate în țara noastră și se știe că acestea ar putea scădea dacă s-ar practica un stil de viață mai sănătos și dacă s-ar respecta o anumită dietă. Dar niciunui medic nu i-a trecut vreodată prin minte că această formă de viață și de alimentație, pe care el o recomandă pacienților, ar putea deveni obiectul unei reglementări legale, care ar decreta ex lege ce trebuie mâncat și cum trebuie trăit, transformându-ne întreaga existență într-o obligație sanitară. Tocmai acest lucru s-a întâmplat și, cel puțin deocamdată, oamenii au acceptat ca și cum ar fi fost evident să renunțe la libertatea lor de mișcare, muncă, la prieteni, la iubiri, la relațiile sociale,  la propriile convingeri religioase și politice.

Aici vedem măsura în care celelalte două religii ale Occidentului, religia lui Cristos și religia banului, și-au cedat primatul, aparent fără luptă, medicinei și științei. Biserica și-a renegat pur și simplu principiile, uitând că sfântul, al cărui nume actualul papă îl poartă, îmbrățișa leproșii, că una dintre lucrările milostivirii era vizitarea bolnavilor, că sacramentele pot fi administrate doar în prezență. Capitalismul, de partea sa, deși cu unele proteste, a acceptat pierderi de productivitate pe care nu îndrăznise niciodată să le socotească, sperând probabil pe mai târziu să ajungă la un acord cu noua religie, care în acest punct pare dispusă să negocieze o soluție.

4. Religia medicală a preluat fără rezerve din creștinism urgența escatologică, pe care aceasta din urmă a lăsat-o baltă. Deja capitalismul, secularizând paradigma teologică a mântuirii, eliminase ideea sfârșitului timpurilor, înlocuind-o cu o stare permanentă de criză, dar fără răscumpărare sau sfârșit. Krisis este la origine un concept medical, care desemna în corpusul de texte ale lui Hippocrate momentul în care medicul decidea dacă pacientul va supraviețui. Teologii au preluat termenul pentru a indica Judecata de Apoi care are loc în ultima zi. Dacă observăm starea de excepție cu care ne confruntăm, am putea spune că religia medicală unește criza perpetuă a capitalismului cu ideea creștină a unui timp ultim, a unui eschaton în care decizia finală este întotdeauna în curs, iar sfârșitul este atât accelerat, cât și dilatat, în încercarea neîncetată de a-l putea guverna, fără însă a-l rezolva o dată pentru totdeauna. Este religia unei lumi care se simte la sfârșit și totuși nu este în stare, ca și medicul hippocratic, să decidă dacă va supraviețui sau va muri.

5. Precum capitalismul și spre deosebire de creștinism, religia medicală nu oferă nicio perspectivă de mântuire și răscumpărare. Dimpotrivă, vindecarea pe care o urmărește nu poate fi decât temporară, întrucât zeul cel rău, virusul, nu poate fi eliminat o dată pentru totdeauna, căci se modifică încontinuu și își asumă mereu forme noi, cel mai probabil tot mai periculoase. Epidemia, așa cum sugerează etimologia termenului (demos înseamnă în greacă popor în calitate de corp politic, iar polemos epidemos este în Homer numele pentru războiului civil) este, în primul rând, un concept politic, care se pregătește să devină noul teren al politicii – sau non-politicii – mondiale. Într-adevăr, este posibil ca epidemia cu care ne confruntăm să fie realizarea războiului civil mondial care, conform celor mai atenți politologi, a luat locul războaielor mondiale tradiționale. Toate națiunile și toate popoarele sunt acum într-un război de anduranță cu ele însele, deoarece inamicul invizibil și evaziv cu care se luptă se află în noi.

Așa cum s-a întâmplat de mai multe ori în decursul istoriei, filosofii trebuie să intre din nou în conflict cu religia, care nu mai este însă creștinismul, ci știința sau acea parte din ea care și-a asumat forma unei religii. Nu știu dacă focurile de arme vor reveni și cărțile vor fi puse la index, dar cu siguranță, gândirea acelora care continuă să caute adevărul și să respingă minciuna dominantă va fi, așa cum se întâmplă deja în fața ochilor noștri, respinsă și acuzată de răspândirea de știri (știri, nu idei, pentru că știrile sunt mai importante decât realitatea!) false. Ca în toate momentele de urgență, reale sau simulate, vedem încă o dată cum ignoranții îi calomniază pe filosofi și cum ticăloșii încearcă să profite de nenorocirile pe care ei înșiși le-au provocat. Toate acestea s-au întâmplat deja și vor continua să se întâmple, dar cei care mărturisesc pentru adevăr nu vor înceta să facă acest lucru, pentru că nimeni nu poate depune mărturie în locul martorului.


Mirar la maternidad a través de las fotografías de la serie New Mothers de Rineke Dijkstra

En el año 1994, Rineke Dijkstra realiza una serie de tres fotografías llamada New Mothers
Read More
Mirar la maternidad a través de las fotografías de la serie New Mothers de Rineke Dijkstra

GOSPEL FOR THE LIVING ONES

We began building mom's  home the day the bombings  began. First it was the smoke.  Later it arrived the fire...
Read More

Una interacción entre -mostrar y no mostrar

en la fotografía en color Highly carcinogenic blue asbestos waste on the Owendale Asbestos Mine tailings dump, near Postmasburg, Northern...
Read More
Una interacción entre -mostrar y no mostrar

Rineke Dijkstra. The encounter between the photographer, the sitters and the viewer in the Beach Portrait Series.

The role of photography in the construction of identity. An encounter between observing and being observed; detailed colored large-scaled depictions...
Read More
Rineke Dijkstra. The encounter between the photographer, the sitters and the viewer in the Beach Portrait Series.

Machine Gun Confusion

The shapes are that of two people. They do each have a soul, But it’s hard for them to remember...
Read More

Brand New Heaven

I tried to accept everything, so that I could come to Heaven. But when I got there, Heaven was closed...
Read More
Brand New Heaven

Maniobras: las políticas internacionales que militarizan las vidas de las mujeres

Maneuvers: The International Politics of Militarizing Women's Lives Cynthia Enloe University of California Press, 2000, 437 pages.  ISBN: 9780520220713 Traducción...
Read More
Maniobras: las políticas internacionales que militarizan las vidas de las mujeres

I Can Only Wonder

If we are always foreigners when one  of us walks across the Pont de Sully [what is then foreigner?]  I...
Read More
I Can Only Wonder

Before Lockdown

Cuando cruzar un puente al aire libre era parte de la normalidad (autoetnografía) "Y el tiempo dirá si al final...
Read More
Before Lockdown

Reseña poetizada de “Le Pont du Nord”, Jacques Rivette

Una claustrofóbica en prisión y una gemela con un hermano igual,             de otro país. Una llamada por cobrar ya pagada. ...
Read More
Reseña poetizada de “Le Pont du Nord”, Jacques Rivette

agamben amanda vox art brassier Cenzontle chicana collage comix Comprensión corona coronavirus COVID COVID-19 derrida Dtundtuncan feminism film Fortaleza glitch gundam indonesia japan Japanese lockdown meillasoux meme memes mujer Nepantla nepantlera noise philosophy poetry politics post post-digital postdigital punk queer rodin social distancing Soledad video virus zine

Bioseguridad y Política. Giorgio Agamben

Traducción de Federica G. Luna autorizada por quodlibet.it

Aquello que impacta de las reacciones a los dispositivos de excepción que se han introducido en nuestro país (y no solo en el nuestro) reside en la incapacidad de observar más allá del contexto mediático, donde éstos parecen operan. Por el contrario, como debería hacerlo el análisis politico, pocos son los que intentan interpretarlos como síntomas y signos de un experimento más amplio, en el cual está en juego un nuevo paradigma de gobierno para hombres y cosas. En un libro pubicado ya hace siete años, que debería leerse hoy atentamente, (Tempêtes microbiennes, Gallimard 2013), Patrick Zylberman describió el proceso por el cual la seguridad sanitaria, que había permanecido hasta entonces al margen de los cálculos políticos, estaba convirtiéndose en parte esencial de la estrategia política estatal e internacional. Esto no es nada más que la creación de un “terror sanitario” como instrumento para gobernar aquello que se ha definido como el “worst case scenario”, el peor de los escenarios. Y, de acuerdo con esta lógica de lo peor que en el 2005 ya había sido anunciada por la organización mundial de la salud: “ la llegada de dos a 150 millones de muertes por la influenza aviar”, se sugería una estrategia política para la cual los estados de entonces no estaban preparados. Zylberman muestra que el dispositivo sugerido se articulaba en 3 puntos: 1) construcción, sobre la base de un riesgo posible, de un escenario ficticio donde los datos se presenten a modo de favorecer comportamientos que permitan gobernar en situaciones extremas; 2) adopción de la lógica de lo peor como regimen de racionalidad política; 3) la organización integral del cuerpo de los ciudadanos a modo de reforzar al máximo la adhesión a las instituciones de gobierno, produciendo una suerte de civismo superlativo, donde las obligaciones se presenten como prueba de altruismo y el ciudadano no tenga más derechos a la salud (health safety), sino que éstos se transformen en obligaciones a la salud (biosecurity).

Aquello que Zylberman describía en el 2013 se ha constatado hoy puntualmente. Es evidente que, más allá de la situación de emergencia ligada a un cierto virus que quizá en el futuro deje el puesto a cualquier otro virus, lo que está en cuestión es el diseño de un paradigma de gobierno cuya eficacia supera por mucho la de todas las formas de gobierno que haya conocido la historia política de Occidente hasta el presente. Si en la decadencia progresiva de las ideologías y la fe política, las razones de seguridad han logrado que los ciudadanos acepten las limitaciones de su libertad, que antes no podían aceptar, la bioseguridad se ha mostrado capaz de cesar absolutamente toda actividad política y cualquier vínculo social, como la forma máxima de participación cívica. Esto ha llevado a la paradoja de que las organizaciones de izquierda, que tradicionalmente estaban acostumbradas a reivindicar los derechos y denunciar las violaciones a la constitución, acepten sin reserve las limitaciones de la libertad impuestas por decretos ministeriales privados de toda legalidad; cosa que ni siquiera el fascismo fue capaz de soñar como algo posible.

Evidentemente – y la misma autoridad del gobierno no cesa de recordarlo – el así denominado “distanciamiento social” llegará a ser el modelo de la política que avanza, (como han anunciado los representantes de la así llamado task force, cuyos miembros se encuentran en conflicto flagrante de intereses con la función que deberían ejercer) y aprovechará este distanciamiento para sustituir, por doquier, los vínculos humanos en su corporalidad, ahora convertidos en sospechosos de contagio, por los dispositivos tecnológicos digitales (entiéndase, contagio político). Las lecciones universitarias, como ha recomendado el MIUR, se seguirán haciendo online el próximo año, no se reconocerá nadie más al mirarse el rostro, cubierto por un tapabocas, sino a través de dispositivos digitales que reconocen datos biológicos, ya recogidos obligatariomente, y cualquier “acercamiento”, por razones políticas o simplemente por simpatía, seguirá prohibido.

Lo que está en cuestión es la concesión completa de los destinos de la sociedad humana, desde una perspectiva que, en muchos aspectos, parece haber adquirido de las religiones ya desvanecidas: la idea apocalíptica del fin del mundo. Luego de que la política fuera sustituída por la economía, incluso ésta deberá integrarse al nuevo paradigma de bioseguridad para poder gobernar, al que se sacrificará, además, cualquier otra exigencia. Es legítimo preguntarse, entonces, si una sociedad tal podrá definirse aún como humana o, si la pérdida de los contactos sensibles, del rostro, de la amistad, del amor pueda compensarse realmente por la seguridad sanitaria abstracta y, presumiblemente, completamente ficticia.

11 de mayo de 2020

Giorgio Agamben


Para otras traducciones de G. Agamben, aquí

Agamben ‘s Boredom

by M.T. The witness`s refusal to confess when the situation demands it could be considered a form of perversity. At...
Read More
Agamben ‘s Boredom

Plictiseala lui Agamben

de M. T. Refuzul martorului de a mărturisi atunci când vremurile cer asta poate fi considerat o formă de perversitate....
Read More
Plictiseala lui Agamben

Giorgio Agamben, Recviem pentru studenți

O traducere autorizată a eseului filosofului Giorgio Agamben (n. 1942), publicat în „Jurnalul crizei” pe pagina Institutului Italian de Studii...
Read More
Giorgio Agamben, Recviem pentru studenți

Giorgio Agamben, Medicina ca religie

(traducere din italiana de Dan Siserman. Sursa: https://www.quodlibet.it/giorgio-agamben-la-medicina-come-religione ) Faptul că știința a devenit religia timpurilor noastre, aceea în care...
Read More
Giorgio Agamben, Medicina ca religie

Bioseguridad y Política. Giorgio Agamben

Traducción de Federica G. Luna autorizada por quodlibet.it Aquello que impacta de las reacciones a los dispositivos de excepción que...
Read More
Bioseguridad y Política. Giorgio Agamben

Nuevas reflexiones. Fragmento de una entrevista a Agamben en diario italiano. 22.04.2020

Rembrandt, The Anatomy Lesson of Dr. Nicolaes Tulp, 1632 Traducción autorizada por quodlibet.it de un fragmento de una entrevista a...
Read More

Fase 2

*Traducción autorizada por quodlibet.it de la entrada de G. Agamben del 20.04.2020, por Federica G. Luna Como era previsible y...
Read More
Fase 2

Una cuestión

Quisiera compartir una cuestión, con cualquiera que así lo desee, en torno a aquello que hace más de un mes...
Read More
Una cuestión

Distanciamiento Social*

* Esta traducción del texto de G. Agamben nos fue autorizada hoy mismo por quodlibet.it, editorial y blog italianos de...
Read More

Mirar la maternidad a través de las fotografías de la serie New Mothers de Rineke Dijkstra

En el año 1994, Rineke Dijkstra realiza una serie de tres fotografías llamada New Mothers
Read More
Mirar la maternidad a través de las fotografías de la serie New Mothers de Rineke Dijkstra

GOSPEL FOR THE LIVING ONES

We began building mom's  home the day the bombings  began. First it was the smoke.  Later it arrived the fire...
Read More

Una interacción entre -mostrar y no mostrar

en la fotografía en color Highly carcinogenic blue asbestos waste on the Owendale Asbestos Mine tailings dump, near Postmasburg, Northern...
Read More
Una interacción entre -mostrar y no mostrar

Rineke Dijkstra. The encounter between the photographer, the sitters and the viewer in the Beach Portrait Series.

The role of photography in the construction of identity. An encounter between observing and being observed; detailed colored large-scaled depictions...
Read More
Rineke Dijkstra. The encounter between the photographer, the sitters and the viewer in the Beach Portrait Series.

Machine Gun Confusion

The shapes are that of two people. They do each have a soul, But it’s hard for them to remember...
Read More

Brand New Heaven

I tried to accept everything, so that I could come to Heaven. But when I got there, Heaven was closed...
Read More
Brand New Heaven

Maniobras: las políticas internacionales que militarizan las vidas de las mujeres

Maneuvers: The International Politics of Militarizing Women's Lives Cynthia Enloe University of California Press, 2000, 437 pages.  ISBN: 9780520220713 Traducción...
Read More
Maniobras: las políticas internacionales que militarizan las vidas de las mujeres

I Can Only Wonder

If we are always foreigners when one  of us walks across the Pont de Sully [what is then foreigner?]  I...
Read More
I Can Only Wonder

Before Lockdown

Cuando cruzar un puente al aire libre era parte de la normalidad (autoetnografía) "Y el tiempo dirá si al final...
Read More
Before Lockdown

Reseña poetizada de “Le Pont du Nord”, Jacques Rivette

Una claustrofóbica en prisión y una gemela con un hermano igual,             de otro país. Una llamada por cobrar ya pagada. ...
Read More
Reseña poetizada de “Le Pont du Nord”, Jacques Rivette

Nuevas reflexiones. Fragmento de una entrevista a Agamben en diario italiano. 22.04.2020

Rembrandt, The Anatomy Lesson of Dr. Nicolaes Tulp, 1632

Traducción autorizada por quodlibet.it de un fragmento de una entrevista a Agamben , por Federica G. Luna

¿Estamos viviendo un nuevo totalitarismo con la reclusión forzada?

«Desde diversos lugares se está forumlando la hipótesis de que, en realidad, estamos viviendo el fin del mundo, i.e. el fin de la democracia burguesa fundada sobre los derechos, los parlamentos y la división de poderes, la cual está cediendo su lugar a un nuevo despotismo. Dicho despotismo será aún peor que los totalitarismos que hemos conocido hasta ahora, desde el punto de vista de la omnipresencia de sus controles y el cese de toda actividad política. Los politólogos americanos lo denominan Security State, esto es, un estado en el cual se pueden imponer cualquier tipo de límites a las libertades individuales por “razones de seguridad” (en este caso, la “salud pública”, término que mueve a pensar en los infames “comités de salud pública” durante el Terror). Además, en Italia estamos acostumbrados, desde hace tiempo, a una legislación por decreto de urgencia de parte del poder ejecutivo que, de esta manera, sustituye al poder legislativo y suprime, de facto, el principio de la división de poderes en que se funda la democracia. Asimismo, el control ejercido a través de videocámaras y ahora, como se ha propuesto, a través de teléfonos celulares, excede, por mucho, cualquier forma de control utilizada bajo regimenes totalitarios como el fascismo o el nazismo».


A propósito de los datos: además de los que se recogerán a través de teléfonos celulares, debería hacerse una reflexión también, acerca de los datos que se difunden en las numerosas conferencias de prensa, en general incompletos o mal interpretados.

«Este es un punto importante, dado que toca la raíz del fenómeno. Cualquiera que tenga cierto conocimiento de epistemología no podrá nada más que sorprenderse por el hecho de que los medios han difundido cifras sin ningún criterio de cientificidad en los últimos meses, no solamente sin ninguna relación con la tasa de mortalidad anual durante el mismo periodo, sino que tampoco se precisan las causas de los decesos. Yo no soy ni virólogo ni médico, solo me limito a citar textualmente fuentes oficiales fiables. 21,000 muertes por Covid-19 parece, o es, ciertamente, una cifra impresionante. Mas si se les compara con los datos estadísticos anuales, las cosas adquieren, justamente, un aspecto diferente. El presidente del Istat, Dr. Gian Carlo Blangiardo, comunicó hace unas semanas las cifras de mortalidad del año pasado: 647, 000 muertos (por ende, 1772 muertes al día). Si analizamos las causas en cada caso, podemos ver que los úlitmos datos disponibles del 2017 se registran 230,000 muertos per enfermedades cardiovasculares, 180,000 muertos por tumores, al menos 53,000 muertos por enfermedades respiratorias. Pero, un punto es particularmente importante y nos atañe de muy cerca».

¿Cuál?

«Cito las palabras del Dr. Blangiardo: “En marzo de 2019 los decesos por enfermedades respiratorias han sido 15,189, mientras que el año anterior a este fueron 16,220. Llama la atención, por cierto, que son más que los decesos por Covid (12,352) declarados en marzo de 2020.” No obstante, si esto es verdad y no cabe ninguna duda, sin querer minimizar la importancia de la epidemia, es preciso preguntarse si esto puede justificar las medidas de limitación de la libertad que nunca se habían tomado en la historia de nuestro país, ni siquiera durante las dos guerras mundiales. De ello surge la legítima duda de si acaso se quisieron descargar en la población las serias responsabilidades de los gobiernos, difundiendo pánico y aíslando a la gente en sus casas. Descarga de responsabilidades que siguió al desmantelamiento del servicio sanitario a nivel nacional y luego en Lombardía, al cometer una serie de errores no menos graves para afrontar la epidemia».

Los científicos tampoco han ofrecido un bello espectáculo. Pareciera que no están al nivel de dar las respuestas que se esperaban de su parte. ¿Qué piensa al respecto?

 «Resulta siempre peligroso confiar a médicos y científicos decisiones que, en última instancia, son de carácter ético y político. Mire, los científicos, con razón o sin ella, persiguen con buena fe sus propios razonamientos, que identifican con los intereses de la ciencia y, en cuyo nombre, están dispuestos a sacrificar cualquier escrúpulo de orden moral, como lo demuestra ampliamente la historia. No preciso recordar que bajo el nazismo, los científicos más estimados dirigieron la política eugenésica y no dudaron en utilizar los “lager” [campos de concentración] para hacer experimentos letales que consideraban útiles para el progreso de la ciencia y la cura de soldados alemanes. En el caso presente, el espectáculo resulta especialmente desconcertante porque, en realidad, a pesar de que lo oculten los medios, no hay acuerdo entre los científicos y algunos de los más ilustrados, como Didier Raoult, talvez el mayor virólogo francés, albergan opiniones diversas en cuanto a la importancia de la epidemia y la eficacia de las medidas de aislamiento. Este lo definió en una entrevista como una superstición medieval. En otra parte he escrito que la ciencia se ha convertido en la religión de nuestro tiempo. La analogía con la religión debe tomarse a la letra: los teólogos declaraban que no eran capaces de definir con claridad qué era Dios, mas dictaban a los hombres, en nombre de Dios, las reglas de conducta sin dudar en quemar a los herejes; así también los virólogos admiten no saber exactamente qué es el virus, mas, en su nombre, pretenden decidir cómo deben vivir los seres humanos».

Como ha sucedido tantas veces en el pasado, se ha dicho que nada será ya como antes y que nuestra vida debe cambiar. ¿Qué cree que vaya a suceder?

«Ya he intentado describir el tipo de despostismo que debemos esperar y contra el cual no debemos bajar la guardia. Sin embargo, si dejamos por un momento el ámbito de la actualidad e intentamos considerar las cosas desde el punto de vista del destino de la especie humana en la tierra, me vienen a la mente las reflexiones de un gran científico holandés, Ludwig Bolk. Según Bolk, la especie humana se caracteriza por una una inhibición progresiva de los procesos vitales naturales de adaptación al medio ambiente, los cuales son sustituídos por una hipertropia acrecentada por dispositivos tecnológicos con el fin de adaptar el medio ambiente al hombre. Una vez que este proceso sobrepasa un cierto límite, alcanza entonces un punto en que resulta contraproducente y se transforma en la autodestrucción de la especie. Fenómenos tales, como los que estamos viviendo, parecen mostrar que ya se ha llegado a este punto y que la medicina, que debería curar nuestros males, está arriesgando la posibilidad de crear un daño aún mayor. También debemos resistirnos con todos los medios contra dicho riesgo».


Mirar la maternidad a través de las fotografías de la serie New Mothers de Rineke Dijkstra

En el año 1994, Rineke Dijkstra realiza una serie de tres fotografías llamada New Mothers
Read More
Mirar la maternidad a través de las fotografías de la serie New Mothers de Rineke Dijkstra

GOSPEL FOR THE LIVING ONES

We began building mom's  home the day the bombings  began. First it was the smoke.  Later it arrived the fire...
Read More

Una interacción entre -mostrar y no mostrar

en la fotografía en color Highly carcinogenic blue asbestos waste on the Owendale Asbestos Mine tailings dump, near Postmasburg, Northern...
Read More
Una interacción entre -mostrar y no mostrar

Rineke Dijkstra. The encounter between the photographer, the sitters and the viewer in the Beach Portrait Series.

The role of photography in the construction of identity. An encounter between observing and being observed; detailed colored large-scaled depictions...
Read More
Rineke Dijkstra. The encounter between the photographer, the sitters and the viewer in the Beach Portrait Series.

Machine Gun Confusion

The shapes are that of two people. They do each have a soul, But it’s hard for them to remember...
Read More

Brand New Heaven

I tried to accept everything, so that I could come to Heaven. But when I got there, Heaven was closed...
Read More
Brand New Heaven

Maniobras: las políticas internacionales que militarizan las vidas de las mujeres

Maneuvers: The International Politics of Militarizing Women's Lives Cynthia Enloe University of California Press, 2000, 437 pages.  ISBN: 9780520220713 Traducción...
Read More
Maniobras: las políticas internacionales que militarizan las vidas de las mujeres

I Can Only Wonder

If we are always foreigners when one  of us walks across the Pont de Sully [what is then foreigner?]  I...
Read More
I Can Only Wonder

Before Lockdown

Cuando cruzar un puente al aire libre era parte de la normalidad (autoetnografía) "Y el tiempo dirá si al final...
Read More
Before Lockdown

Reseña poetizada de “Le Pont du Nord”, Jacques Rivette

Una claustrofóbica en prisión y una gemela con un hermano igual,             de otro país. Una llamada por cobrar ya pagada. ...
Read More
Reseña poetizada de “Le Pont du Nord”, Jacques Rivette

Fase 2

Agamben, blog, fase, 2

*Traducción autorizada por quodlibet.it de la entrada de G. Agamben del 20.04.2020, por Federica G. Luna

Como era previsible y como intentamos recordar a quien prefirió cerrar los ojos y las orejas, la así denominada ´fase 2´, o bien, el retorno a la normalidad, resultarán aún peores de frente a lo  que se ha visto hasta ahora. Hay dos puntos, entre aquellos que se están preparando, que resultan particularmente odiosos y en flagrante violación de los principios constitucionales: la limitación de la movilidad en términos de separación por edad en diferentes grupos, esto es, la obligación de los adultos mayores de setenta años de permanecer encerrados, así como el mapeo serológico obligatorio para toda la población.  Como se ha observado puntualmente en un llamado que ahora circula en Italia: esta discriminación es inconstitucional, en la medida en que crea una gama de ciudadanos de serie B, mientras que todos los ciudadanos deberían ser iguales ante la ley, y les priva, de facto, de su libertad mediante una imposición completamente injustificada, que arriesga con dañar la salud de las personas en cuestión, en vez de protegerla. Así lo demuestran las recientes noticias del suicidio de dos mayores de setenta años, que ya no podían vivir en condiciones de aislamiento. Igualmente ilegítima resulta la obligación de realizarse un mapeo serológico, a partir del art. 32 de la Constitución, que estipula que nadie está obligado a someteres a un examen médico salvo por ley, mientras que una vez más, como se ha repetido hasta ahora, las medidas se establecen por decreto gubernamental. 

Además, continúan las limitaciones concernientes a la distancia y las prohibiciones de encuentro, lo que significa la exclusión de cualquier posibilidad de una verdadera actividad política. 

Es menester expresar sin reserva la oposición individual en torno al modelo de sociedad fundado en el distanciamiento social y el control ilimitado que amenaza con establecerse. 


Photo by Amanda Vox


Una cuestión

*Traducción autorizada de la entrada de G. Agamben del 14.04.2020 publicada en quodlibet.it, por Federica G. Luna

La peste marcó el inicio de la corrupción para la ciudad… Ya ninguno estaba dispuesto a perseverar en aquello que previamente consideraba bueno, pues creía que podría morir, quizá, antes de alcanzarlo.

Tucídides, La Guerra del Peloponeso, II, 53

Quisiera compartir una cuestión, con cualquiera que así lo desee, en torno a aquello que hace más de un mes no ceso de reflexionar. ¿Cómo fue posible que un país entero haya colapsado ante una enfermedad sin  percatarse de ello en términos éticos y políticos?  Las palabras que he utilizado para formular dicha cuestión han sido evaluadas atentamente una a una. La medida de la abdicación a los principios éticos y politicos es, en efecto, bastante sencilla: se trata de preguntarse por el límite allende el cual no se está dispuesto a renunciar a ellos. Creo que el lector que se tome la molestia de considerer los siguientes puntos no podrá estar más de acuerdo – sin percatarse o fingiendo no hacerlo – en que se ha traspasado el umbral que separa la humanidad de la barbarie.

  1. El primer punto, quizá el más grave, concierne a los cuerpos de las personas muertas. ¿Cómo hemos sido capaces de aceptar, únicamente en nombre de un riesgo que ni siquiera podemos precisar, que las personas queridas y los seres humanos en general no solamente fallezcan solitarias, sino que –cosa que jamás se había vivido en la historia, desde Antígona hasta el presente – sus cadáveres sean quemados sin funeral alguno? 
  2. Además, hemos admitido sin problema, únicamente en nombre de un riesgo que no es posible precisar, limitar nuestra libertad de movimiento en una medida jamás vista antes en la historia del país, ni siquiera durante la guerra mundial (el toque de queda, durante la guerra, estaba limitado a ciertas horas). Consecuentemente, hemos admitido, solamente en nombre de un riesgo que no podemos precisar, suspender de facto nuestras relaciones amistosas y amorosas, pues el prójimo se ha convertido en una posible fuente de contagio.
  3. Todo ello ha podido sobrevenir –y aquí tocamos la raíz del fenómeno – por haber escindido la unidad de nuestra experiencia vital, la cual consiste siempre en una experiencia inseparablemente corpórea y espiritual, en una entidad puramente biológica por una parte y en vida afectiva y cultural, por la otra. Ivan Illich ha mostrado, y David Cayley lo ha recordado recientemente, que la responsabilidad de la medicina moderna en lo tocante a dicha escisión se da por sentada y que, más bien, se trata de la mayor de las abstracciones. Sé bien que dicha abstracción la ha realizado la ciencia moderna a través de dispositivos de reanimación, que son capaces de mantener un cuerpo en estado de pura vida vegetativa.

No obstante, si esta condición se extiende más allá de los confines espacio-temporales que le son propios, tal como se intenta hacer actualmente, y si deviene una suerte de principio de comportamiento social, se caerá entonces en una contradicción de la cual no hay salida. 

Sé que alguno se apresurará a responder que se trata de una condición limitada temporalmente, trás la cual todo retornará a ser como antes. Resulta ciertamente peculiar que se pueda repetir esto, tal vez sin mala fe, pues, desde el momento en que las autoridades mismas proclamaron la emergencia, no cesan de recordarnos que cuando la emergencia sea superada, se deberá continuar observando las mismas instrucciones y que el “distanciamiento social”, como se le denomina con singular eufemismo, constituirá el nuevo principio de organización social. 

En este punto, dado que he apelado a la responsabilidad de cualquiera de nosotros, no puedo dejar de mencionar la responsabilidad, aún más grave, de aquellos que debieron cumplir con la tarea de vigilar la dignidad del hombre. En primer lugar, la Iglesia, habiendo devenido sierva de la ciencia –que ya es la religión de nuestro tiempo –ha renunciado radicalmente a sus principios esenciales. La Iglesia, bajo el Papa llamado Francisco, ha olvidado que Francisco abrazaba a los leprosos. Ha olvidado que una obra de misericordia consiste en visitar al enfermo. Ha olvidado que los mártires enseñaron que se debe estar dispuesto a sacrificar la vida antes que la fe; y que renunciar al prójimo significa renunciar a la fe. Otra categoría de labores que asímismo ha fracasado es la de los juristas. Desde hace tiempo estamos acostumbrados al uso imprudente de decretos de urgencia, mediante los cuales el poder ejecutivo sustituye de facto al legislativo, aboliendo aquel principio de la separación de poderes que define la democracia. No obstante, en este caso, todo límite ha sido superado y se tiene la impresión de que las palabras del primer ministro y del jefe de protección civil adquieren el status de ley inmediatamente, como se decía de las palabras del Führer. Y no se ve claro, una vez excedidos los límites de la validez temporal de los decretos de urgencia, cómo se podrán mantener estas limitaciones de la libertad, tal como se proclama. ¿Con qué dispositivos legales? ¿Con un estado de excepción permanente? Es tarea de los juristas verificar que las reglas de la constitución sean respetadas, pero éstos callan. Quare silete iuristae in munere vestro?

Sé que invariablemente no faltará alguno que haya realizado este grave sacrificio en nombre de los principios morales. A ellos les recuerdo que Eichmann, aparentemente en buena fe, no se cansaba de repetir que había hecho lo que hizo a conciencia, por obedecer aquello que consideraba ser precepto de la moral kantiana. Una norma que afirme que se debe renunciar al bien para salvar el bien es igualmente falsa y contradictoria tal como aquella que, en nombre de la protección de la libertad, impone renunciar a ella. 

13 de abril de 2020

Giorgio Agamben


Distanciamiento Social*

Agamben, distanciamiento social
* Esta traducción del texto de G. Agamben nos fue autorizada hoy mismo por quodlibet.it, editorial y blog italianos de Agamben y grandes autores de la misma. Agradecemos mucho este derecho y estaremos traduciendo lo que consideremos relevante.

No sabemos dónde nos espera la muerte, esperémosla por doquier. La meditación sobre la muerte es meditación sobre la libertad. Quien haya aprendido a morir, ha des-aprendido a servir. Saber morir nos libera de cualquier sugestión y de toda restricción.

Michel de Montaigne

A partir de la historia se nos ha enseñado que cada fenómeno social ha tenido, o puede tener, implicaciones políticas, por lo que resulta oportuno examinar atentamente el nuevo concepto que ha ingresado hoy en el léxico político de Occidente: “distanciamiento social”. Si bien el término se ha producido como un eufemismo de frente a la crudeza del término “confinamiento” utilizado hasta ahora, resulta apremiante preguntarse: cómo sería un orden político que se fundase en dicho término. Esto es tanto más urgente, cuanto no se trata únicamente de una hipótesis meramente teórica, si acaso es verdad, como se comienza a decir por doquier, que la actual emergencia sanitaria puede considerarse como un laboratorio donde se preparan nuevas estructuras políticas y sociales que esperan a la humanidad.

Como sucede siempre, aunque existan los tontos que sugieren que tal situación puede ser considerada ciertamente desde una óptica positiva; y que las nuevas tecnologías digitales permiten, desde hace tiempo, comunicarse felizmente a distancia, no creo que una comunidad fundada sobre el “distanciamiento social” sea habitable en sentido humano y político. En todo caso, sea cual sea la perspectiva, me parece que éste es el tema a reflexionar. Una consideración inicial concierne la naturaleza verdaderamente singular del fenómeno producido con las medidadas del “distanciamiento social”. Canetti, en aquella obra maestra llamada Masa y poder, define la masa sobre la cual se funda el poder a través de la inversión del miedo a ser tocado. Mientras los hombres generalmente temen ser tocados por un extraño, y mientras todas las distancias que los hombres instituyen a su alrededor nacen de dicho temor, la masa representa una situación única, donde tal miedo se torna en su contrario.

<<Tan solo en la masa, el hombre puede redimirse del temor a ser tocado…En el momento en que se abandona a la masa, no teme más a ser tocado…Ninguno que se aproxime es igual a nosotros, lo sentimos como si nos sintiéramos a nosotros mismos. De repente, es como si todo acaeciese al interior de un cuerpo único… Dicha inversión del miedo a ser tocado es peculiar a la masa. El alivio que se extiende en ella alcanza una medida tanto más evidente cuanto más densa sea, justamente, la masa.>>

No sé qué habrá pensado Canetti en torno a la nueva fenomenología de masa que tenemos de frente: aquello que han creado las medidas de distanciamiento social y el pánico es, ciertamente, una masa – pero una masa, por decirlo así, invertida, formada por individuos que se distancian entre si a cualquier costo. Una masa que no es densa, y que está, por ende, enrarecida y, no obstante, sigue siendo una masa; si acaso, como precisa Canetti poco después, ella se define por su carácter compacto y su pasividad, en el sentido de que << un movimiento verdaderamente libre no sería posible de ninguna manera…ella espera un líder, que le será mostrado.>>

Algunas páginas después, Canetti describe la masa formada a través de un interdicto, <<en donde muchas personas reunidas desean no hacer más que aquello que han hecho individualmente hasta tal momento. El interdicto es repentino: se lo imponen a si mismos…en cualquier caso, esto sucede con máxima fuerza. Es categórico como una orden; por ello, el carácter negativo es, empero, decisivo.>>

Es importante que no se nos escape el hecho de que una comunidad fundada sobre el distanciamiento social no tendría qué hacer, como se podría creer ingenuamente en un individualismo llevado hasta el extremo: ésta sería, más bien, como aquello que vemos hoy en torno a nosotros, una masa enrarecida y fundada sobre una prohibición, pero, precisamente por ello, particularmente compacta y pasiva.  

6 abril de 2020
Giorgio Agamben